1. În ultima vreme au apărut afişe în Facultatea de Filosofie pentru concursul de dramaturgie al DramAcum. Ce aşteaptă teatrul de la viitorii filosofi?
Pe mine m-a surprins întotdeauna cât de puţin s-au aplecat filosofii asupra teatrului de-a lungul timpului - probabil pentru că îl consideră o artă impură. Ştiu că în momentul de faţă în Facultatea de Filosofie e un moment de efervescenţă teatrală ….. Senzaţia mea e că acest interes e dat de faptul că ei conştientizează că teatrul e un instrument de comunicare, un model interesant, şi s-ar putea să-şi fi dat seama în sfârşit că ei au oareşicare probleme în domeniul acesta al comunicării. Pe noi, la DramAcum, nu ne interesează background-ul educaţional al unui dramaturg, ci ca vocea lui să  fie a unui dramaturg puternic; o voce originală dar care să fie a unui om conectat la realitate.

2. DramAcum nu este parte a unui nonconformism de masă? N-a devenit underground-ul o modă?
Underground-ul nu e o modă de curând, e aşa cel puţin din anii 60-70. La noi e ceva mai de curând apărut şi peste 5 ani va fi ceva foarte puternic. La noi sunt foarte mulţi artişti care se consideră undeground dar adevărul e că underground-ul românesc e foarte slab; la noi tot ce e underground devine repede main-stream iar dacă nu devine moare a doua zi şi asta arată că e slăbuţ. DramAcum nu e ceva underground. Regizorii care lucrăm acolo, chiar dacă facem spectacole prin baruri şi alte locuri neconvenţionale, suntem regizori cu şcoală, am luat nişte examene, am primit note; proiectul nostru are o finanţare, un bilanţ contabil… Deşi e foarte adevărat e că DramAcum îşi propune să identifice oamenii creativi aflaţi în underground  şi să-i aducă la lumină. Multe din textele de la DramAcum sunt texte mai speciale, care nu s-ar juca la Naţional de pildă. Dar multe teatre mari au fost interesate de ele.

3. La DramAcum va propuneţi să descoperiţi-creaţi capodopere sau mergeţi spre o artă angajată, cu efect social?
Cam nici unul dintre membrii DramAcum nu crede în marea artă. La ora actuală, pentru un artist, ăsta e un concept mortal. Adică, dacă tu crezi că urmăreşti marea artă, e foarte bine să te opreşti, să te dai cu capul de piatră, să îţi revii şi să o iei de la început, dacă mai poţi. Lumea s-a schimbat prea tare ca să mai poţi crede în aşa ceva, vezi internetul. Pe internet toată lumea este egală, se manifestă fiecare cum vrea; în continuare cele mai accesate sunt siturile porno şi cele de jocuri de poker. Siturile porno au şi ele un nivel artistic, unele din ele unul chiar ridicat. Şi în general cam toată lumea se exprimă acolo. Dacă eu am o idee extraordinară o pun acolo, în acest spaţiu arhidemocratic al internetului, şi dacă pe oameni îi interesează o accesează. Ideea asta cu marea artă e moartă cam de mult. Nu funcţionează. E drept că există în continuare capodopere în film, acolo chiar există, dar în literatură e deja foarte greu să zici: “asta e o capodoperă”. Iar în teatru……. Pe vremea când eram student dacă te duceai la unele spectacole mai aveai uneori senzaţia că, vai, asişti la o capodoperă. Dar azi nu se mai întâmplă atât de des şi în măsura în care se întâmplă, nu ştiu cât de adevărată e senzaţia asta şi nu e mai degrabă o iubire a trecutului. E la mijloc mai mult decât o democratizare a gusturilor, e o relativizare a principiilor ontologice în toate domeniile. Asta e de fapt problema: ca să faci o capodoperă trebuie să deţii un principiu ontologic care să fie recunoscut ca atare de o colectivitate iar un astfel de principiu nu există în spaţiul european.

4. Fenomenul  teatral din România arată o evoluţie contradictorie: în săli mici se joacă piese a căror adresabilitate e tot mai largă datorită limbajului comun folosit….
Schimbările astea contradictorii din teatrul actual se datorează unor motive foarte diferite. Succesul sălilor mici e motivat fie de nişte condiţii obiective, ce ţin de posibilităţi economice, fie sunt motive de ordin estetic – sunt oameni care fac lucrul acesta programatic. Dar asta nu e ceva ce se întâmplă doar în România, e ceva ce se petrece de mult mai mult timp la nivel mondial. În multe ţări teatrul de sală mare e mult mai comercial, pe când cel de sală mică e adeseori experimental. Dar nu aş folosi cuvântul “modernitate” aici pentru că are un conţinut valoric, ci aş spune că e ceva contemporan. E interesant de văzut că toate teatrele mari din Bucureşti au câte o sală mică sau intenţionează să-şi deschidă. Dar nu toate spectacolele care se joacă la săli studio sunt în limbajul străzii, sunt unele chiar foarte ermetice.
Există într-adevăr tendinţa asta foarte puternică de a aduce cotidianul în dramaturgie – dar asta nu e neapărat ceva modern: a fost modern şi la  1890, şi la 1950… nu ştiu dacă modernul e o categorie estetică.
Dacă un spectacol foloseşte limbajul de pe stradă nu înseamnă că nu e adresat elitelor. Deseori elita nu e interesată decât să afle ce face “vulgul” ca să zicem aşa. Întotdeauna elita va fi fascinată de lumea asta. În momentul de faţă societatea în România creşte sub presiunea acestei vieţi; energia cea mai puternică colcăie pe stradă. Acolo se întâmplă chestii foarte puternice, care îţi invadează viaţa. Şi atunci, ca artist, e foarte greu să nu reacţionezi la lucrurile astea. Mi se pare că pe spectatori îi interesează din moment ce se duc din ce în ce mai mult la astfel de spectacole; se scrie din ce în ce mai mult aşa. Acum depinde ce înţelegi prin “elită”: dacă te referi la elita academică, da, ei nu se duc la spectacolele alea. Dacă te referi la elita trendy-cool, ei se duc.

(interviu realizat de Lavinia Marin)