R.A.: A avut filosofia un rol important în viaţa dumneavoastră?
               E. C.: N-a avut un rol important, ci unul decisiv şi cred că m-a ajutat cel mai mult, pentru că nu poţi fi un bun conducător în situaţii de schimbare fără două mari calităţi: viziune şi acţiune. Ambele izolate, duc la eşec; există şi o succesiune între ele: mai întâi trebuie să ai viziune şi apoi curajul de a acţiona în spiritul ei. 
Am crescut într-o bibliotecă iar cei care m-au format au fost spirite profunde, înalte şi conservatoare. Naşul meu de botez a fost decanul facultăţii de Teologie din Cluj (a petrecut 15 ani în închisorile comuniste). Cunoştea 17 limbi, inclusiv pe cele clasice, în care scria şi traducea. În familia mea, scrisul şi cititul erau o tradiţie; bunicii mei din partea mamei proveneau din familii ardelene care la mijlocul secolului al XIX-lea îşi trimiteau copiii la Universităţile din Cluj şi Bucureşti şi formau prime generaţii de intelectuali.
               Primele lecturi filosofice întâmplătoare, apoi dirijate au fost din filosofia greacă. Pe la 13 ani, neexcluzând lectura unor cărţi frivole, citeam în special Aristotel, apoi Platon. La Facultatea de Drept am încercat să urmez în paralel cursurile Facultăţii de Filosofie dar m-am retras dezamăgit, căci în acea perioadă ('56-'60), filosofii greci şi germani se studiau aşa cum erau gândiţi de către savanţii ruşi. Aşa că m-am adresat direct cărţilor. E adevărat că unele dintre ele îmi puneau probleme şi o parte din eforturile mele erau teribiliste, astfel că am avut şi eşecuri. Un eşec a fost abordarea lui Kant, la 17 ani. L-am surmontat după ce am descoperit într-un târg de la marginea Bucureştiului o carte a lui Ion Petrovici ce cuprindea cursurile ţinute la Facultatea din Iaşi. Astfel am reuşit cu ajutoare, dar numai prin cărţi, fără călăuze.

R.A.: Purtăm această discuţie la un seminar dedicat francofoniei. După Larousse, o ţară este francofonă în trei cazuri: limba franceză este limbă oficială sau limbă maternă pentru o parte din populaţie, plus cazul în care sunt împărtăşite valori culturale franceze. În România, franceza nu este nici măcar prima limbă de studiu. De ce poate fi numită România ţară francofonă?
E. C.: România, ţara în care nu există o comunitate francofonă, a aderat la francofonie pentru cel de-al treilea motiv pe care-l enunţaţi, anume pentru că împărtăşeşte valori şi principii pe care francofonia le-a expus şi care ţin mai ales de configurarea unui spaţiu  a cărui primă caracteristică este tocmai diversitatea culturală.
Încă din 1992 am avut viziunea conturării unui spaţiu francofon în Europa Centrală şi de Sud. Acest lucru mi s-a relevat în 1991 când, în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor am aderat la ceea ce avea să devină o comunitate academică ce împărtăşeşte limba dar mai ales cultura şi civilizaţia franceză. Nu credeam atunci că filierele francofone vor cunoaşte o asemenea dezvoltare; după cum ştiţi, sunt 30 acum, fiind distribuite în tot spaţiul academic, nu numai în ştiinţele umane dar şi în universităţile politehnice sau medicale. Succesul lor nu dovedeşte numai existenţa unui proiect, ci şi modul în care tinerii au aderat la el.

R.A.: Ce credeţi că ar putea prelua România din spaţiul de cultură francofon?
E. C.:La baza oricărui proiect trebuie să existe o viziune. Eu cred că România este acceptată ca farul acestei viitoare comunităţi francofone a Europei Centrale şi de Sud Est, nu numai datorită afinităţii familiei limbilor, ci mai ales istoriei sale culturale. Istoria modernizării României (începută în 1848) trasează foarte precis influenţele franceze de cultură şi democraţie, introduse şi acceptate în societatea românească. Ele au stat la baza construcţiei unei meritocraţii româneşti care a transformat un popor de ţărani dintr-o zonă pierdută de lume, la ciocnirea a trei imperii, într-o naţiune capabilă să dea valori europene şi mondiale, în special în momentul în care s-au putut manifesta la Paris. Cazurile cunoscute (Brâncuşi, Ionesco n.r.) reprezintă poveşti de succes personale. În mai puţin de un an, România se va integra cu un statut oficial în Europa, ca membru cu drepturi depline.
                România va avea acest statut oficial şi generaţia de vârstă între 18 şi 65 de ani va fi prima generaţie europeană din istoria poporului român. Asta nu înseamnă însă că ei sunt pregătiţi. Provocarea imensă a acestui moment constă în asumarea, la nivelul întregii naţiuni, a unor valori pe care Franţa le-a lansat în Europa şi în lume şi care au fost acceptate de francofoni. Românii trebuie să respingă populismul agresiv, spiritul populist care înseamnă o cedare de bunăvoie a drepturilor cetăţeneşti în favoarea unui şef, oricare ar fi el. Mai sunt şi alte trăsături care se asociază demagogiei în momentul de faţă, cum ar fi vulgaritatea care poate merge până la cultivarea obscenităţii.

 

R.A.: Ce credeţi ca intră în responsabilitatea directă a unui student român în acest context, şi cum se poate ajunge la un acord între dorinţele de succes şi afirmare ale fiecăruia şi diferitele împrejurări sociale în care ni se desfăşoară activitatea?
 E. C.: Eu nu cred decât în solidarităţile care leagă între ele personalităţi individuale. Cea mai mare eroare a dezbaterilor româneşti după căderea comunismului a fost confuzia între spiritul comunitar şi colectivism. Comunismul a instaurat cu forţa colectivismul, o masă amorfă de indivizi se supun orbeşte sau din frică unei conduceri. La polul absolut opus se situează spiritul comunitar care asociază personalităţi individuale unui scop acceptat şi asumat. Istoria omenirii a dovedit eşecul pe termen lung al tuturor societăţilor colectiviste şi succesul, în ciuda unor înfrângeri temporare, popoarelor care au înglobat în psihologia individuală şi colectivă spiritul comunitar.
Într-o conferinţă pe care am ţinut-o în urmă cu câţiva ani cu ocazia dezbaterilor pentru Constituţia Europeană, am arătat că, paradoxal, toate cele trei rădăcini ale civilizaţiei occidentale: filosofia greacă a democraţiei, religia creştină şi dreptul roman îşi au sediul istoric în estul Europei. De ce, atunci, proiectul UE s-a creat în Vestul şi nu în Estul Europei? Mi-am răspuns odată cu primele călătorii în Vestul Europei unde pieţele burgurilor sunt dominate de câte o mare catedrală gotică. E uşor să facem o comparaţie între opera de ctitor bogat şi puternic a lui Ştefan cel Mare care a clădit în 50 de ani de domnie 50 de biserici, fiecare o mică bijuterie, şi acele catedrale gotice construite timp de 200 de ani de către o comunitate de meşteri şi comercianţi care au fost capabili să creeze şi să susţină un proiect pe o perioadă de două secole. Cred că este ceea ce ne lipseşte. Avem rădăcinile şi ar trebui să aşteptăm că trunchiul construcţiei europene să-şi extindă coroana şi asupra noastră.

R.A.: Se pare că cea ce ne lipseşte este o calitate fundamentală a noastră ca popor, cum credeţi că se poate rezolva?
E. C.: Da, este un deficit al spiritului comunitar care este rezultanta unei psihologii individuale şi colective impusă de propria noastră istorie care şi-a dezvoltat o tactică de supravieţuire individuală, justificată în cele din urmă drept supravieţuire colectivă. Cred că acum mitul supravieţuirii trebuie abandonat de generaţiile viitoare şi să fie înlocuit cu un puternic spirit comunitar şi cu o perspectivă pragmatică.
             Aş putea să ofer un exemplu prozaic: ceea ce înţeleg eu prin spirit comunitar e capacitatea de asociere a unor personalităţi diferite, chiar în conflict, pentru rezolvarea unei probleme presante la un moment anume. Ca un om care a trăit cea mai mare parte a vieţii la bloc, cred că nu există expresie mai potrivită decât unirea locatarilor pentru repararea unei ţevi sparte. La noi, acest fenomen se produce, în cel mai bun caz, sub forma unui telefon dat organelor care oricum vin cu întârziere şi o critică colectivă la adresa primarului care nu rezolvă problema...

R.A.: Ştim că aţi fost rector între 1991-1996
E. C.: ...rector al Universităţii Bucureşti, e important de menţionat. Sunt azi atât de multe universităţi că mi-e şi ruşine să spun că sunt profesor.
R.A: După care aţi devenit preşedintele României. Ce dezamăgiri şi mari realizări consideraţi că aţi avut?
E. C.: Ca rector nu am avut dezamăgiri. Am fost ales rector în urma prezentării unui proiect de reformă şi dezvoltare a Universităţii din Bucureşti. În mod ciudat pentru mentalitatea românească, la sfârşitul mandatului (mai 1996), după prezentarea raportului în faţa Senatului Universităţii, când am constatat că îndeplinisem punct cu punct toate planurile incluse în proiect, depăşindu-l chiar, n-am mai candidat pentru un nou mandat. Nu am considerat normal să-mi prezerv o situaţie pentru cazul în care nu aş fi câştigat alegerile prezidenţiale, şi aceasta într-un moment în care nimeni nu credea că voi fi ales, poate doar eu...

R.A:  Dar ca preşedinte?
E. C.: Cea mai mare realizare este faptul că am reuşit să schimb destinul României şi al poporului român, să propun şi să impun, pe fondul unei crize totale, proiectul de integrare în structurile euroatlantice şi europene. Am susţinut acest proiect de politică externă care a realizat pentru prima dată securitatea, independenţa şi suveranitatea poporului român prin reforme interne dureroase dar absolut necesare. Mai repede decât m-am aşteptat istoria mi-a dat dreptate în majoritatea deciziilor luate atunci.
Cea mai mare dezamăgire a fost modul în care a putut fi manipulată aproape toată intelectualitatea, într-o manieră pe care nici azi nu o înţeleg. Pot să o explic dar nu pot s-o înţeleg. E evident că fosta Securitate, nomenclatura şi activiştii de partid cunoşteau perfect mentalitatea intelectualităţii pe care o supravegheau 24 din 24 de ore şi au ştiut cum s-o speculeze. Cei care şi-au văzut puse în pericol în perioada '96-2000 planurile realizate până atunci şi continuate după plecarea mea -planuri de exfoliere a avuţiei naţionale- au reuşit o manipulare foarte simplă: nu mi s-au reproşat costurile sociale reale, tragice uneori, ale acţiunilor mele, ci au transmis mesajul: "Nu s-a făcut nimic". Dacă se spunea "Nu s-a făcut ceva anume”, atunci se putea discuta. A fost preluată această formulă a cărei scuză nu se găseşte decât în ecartul dintre speranţele enorme dar nefondate din 1996 şi capacitatea de a le pune în practică în 4 ani. Dar s-a dovedit ceea ce ştie toată lumea de la Iisus Hristos încoace, anume că entuziasmul este perisabil, după cum şi în cazul biblic n-a durat decât 5 zile, de la Florii până la Crucificare.
Cu toate astea, analiştii refuză încă să ia măcar în discuţie fapte şi documente ce ar putea să pună în lumină istoria reală a perioadei 1996-2000 care, fără să dau dovadă de o exagerare excesivă, se poate asemăna numai cu perioada 1862-1866 când, de o manieră autoritară, în urma unei lovituri de stat, Al. I. Cuza a introdus legislaturi şi instituţii europene într-o Românie patriarhală.

R.A.:  De ce credeţi că refuză analiştii să pună în discuţie acele fapte şi documente?
E. C.: Din două motive. Primul este acela că membrii elitelor intelectuale refuză să creadă că o persoană provenită din rândul lor poate avea calităţi de conducător. Al doilea motiv este fascinaţia generală a elitelor intelectuale faţă de spiritele autoritare în Europa şi în lume, fascinaţie dusă la extrem în România.

R.A.:  Mai are filosofia vreun rol astăzi?
E. C.: Pentru cei care se îndoiesc de acest lucru, le recomand o carte a lui Kaplan, cunoscut jurnalist şi istoric american, care relatează cum la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, însărcinat să regândească planul de ajutorare al Europei, generalul Marshall spunea că cei care ar putea găsi cele mai bune soluţii ar fi fost filosofii greci şi chinezi. Iar azi, ca să o citez pe apropiata colaboratoare a mea, d-na profesor Zoe Petre, decan al Facultăţii de Istorie: "Aceleaşi situaţii s-au întâmplat şi la Atena."

Interviu realizat de Ruxandra APETREI

(sursa fotografiei: http://www.itcnet.ro/folk_festival/cv-uri/cvpres.htm)