CAPITOLUL 2.

Condiţia de posibilitate a spiritului nu e materia ci perisabilitatea acesteia. Motorul imobil al fenomenologiei spiritului este imperfecţiunea constituţiei suportului său material, ca text sau corp. Într-un fel sau altul o ştiau atât Nietzsche cât şi Derrida. Se impune o distincţie între materie - realitatea materialului - şi material - abstracţia materiei. Eul, spiritul, materia şi materialul – îndoielnică constelaţie. Eul nu poate da vina pe spirit, fiind deja spirit ; spiritul nu poate acuza materia fiind şi el doar o actualizare ; poate da vina doar pe material, însă acesta e inconştient şi puţin îi pasă. În plus s-ar putea ca materialul să fie chiar esenţa eului. Aici intervine îndoiala : nu mă acuz oare pe mine însumi acuzând ceea ce e dincolo de mine, geniul rău,  ceea ce poate sunt chiar eu fără să o ştiu ? Fiinţa materialului este în mod esenţial me-ontică, esenţa lui este invizibilă. Fiinţa materialului e timp. Fiinţa sa e propria mea fiinţă. Fiinţa corpului meu fizic e însăşi fiinţa mea. Timpul său e timpul meu, mai departe mă îndoiesc. Îndoiala este semnul rezistenţei materialului, semnul, nu materialul însuşi.  Materialul face semn către rezistenţa sa. Zeul de la Delphi făcea şi el semn. Către ce ? Dacă materialul face semn către sine însuşi atunci face semn către zeu. Dacă face semn către însuşi actul de a face semn atunci face semn către îndoiala însăşi. Prin urmare îndoiala filosofică se îndoieşte de ea însăşi. Nimic blasfemiator aici, la fel cum nici în îndoiala din grădina Ghetsimani nu exista păcat. Ceea ce se dezvăluie este unicul moment în care îndoiala nu e un păcat, momentul în care e durere, omul care încearcă să se facă auzit de Dumnezeu, rugăciune. Viaţa îşi dezvăluie esenţa doar în moartea spiritului şi în invierea corpului. Tot restul e timp pierdut. Ţinând cont că este vorba de o înviere spirituală a corpului şi de o moarte… materială a spiritului, veritabila poblemă este natura timpului pierdut, a ceea ce este între extreme, a vieţii tale quale, ne-esenţială. Astfel căutarea timpului pierdut devine esenţială. 
            Viaţa este în timp, este adevărată, sau poate fi, însă reală este doar moartea, textul din spatele scrierii. Fenomenologia spiritului în acest sens este istoria propriei împliniri, istoria morţii lui Dumnezeu, a împlinirii scrierii unei cărţi, petrecerea negativităţii, a morţii, în istorie, cauza finală în promenadă.
            La un nivel viaţa este comprehensiune, la altul este îndoială, amintire a ceea ce n-ai uitat şi uitare a ceea ce n-ai ştiut. Textul nu e în scriere ci în scriitură, în moartea materială a spiritului. Altfel spus, nu există altă cale de regăsire a timpului pierdut de către corp în lectură decât aceea de a reconstitui în primă persoană moartea textuală a spiritului, reconstituire care să fie în acelaşi timp înviere a corpului pentru spirit, pentru celălat. De cealaltă parte timpul pierdut de către spirit în insensibilitatea cotidianului nu poate fi regăsit decât prin învierea afectivă a corpului şi abandonarea spiritului în braţele altui corp.
            Omul este restul propriului său spirit, acesta fiind mereu mai mult decât el însuşi, neant neantizând în fiinţă, în propria-i fiinţă. Dumnezeu e cel de care mă îndoiesc. Mă îndoiesc de ceea ce e mai redutabil, îndoiala a îndoielii , de faptul că există îndoială mai degrabă decât nimic. Există îndoială, deci uit, uit deci scriu, scriu deci există îndoială a îndoielii. Ceea ce nu ştiu că ştiu încearcă să se facă auzit în text. Dumnezeu există pentru că mă îndoiesc. Textul rezistă scriiturii care cred că sunt.
            Ţinând cont de faptul că autorul este atât maestrul simbolic al textului cât şi restul acestuia, voi continua pentru cei care se lasă voluntar mistificaţi. Ca stăpân simbolic autorul nu poate să nu îşi impună logica, imaginarul, cititorului. Primul mistificat este însă el însuşi, pentru că logica nu-i aparţine, ea aparţine textului. Textul are o neputinţă divină, căci omnipotent, nu poate nimic. Nu poate înţelege nimicul, restul autorului prin care ajunge la fiinţă, sau la tipar. Imaginara universalitate a adevărului urmează împlinirii lecturii ; de fapt tu, cititorule, ai puterea de a întoarce ochii spre realitate în orice moment. Dincolo de text, divinul însuşi e neputiincios pentru că nu se poate sustrage uitării creaturii, altfel nu ar fi spus « sunteţi dumnezei ? » (undeva în Psalmi). Omnipotenţa cu adevărat divină e doar a creatorului de zei, sau a celui care îi distruge.
            Fiinţa materialului, a textului, este esenţialmente me-ontică. El e timp, timpul istoriei omului, a scribului.
            Vă voi povesti o mică parabolă : cea a scribului care a greşit în redactarea unui cuvânt inspirat de Dumnezeu profetului. Spre marea lui surpriză, când i-a mărturisit  profetului greşeala, acesta i-a răspuns că nu merită să se obosească a corecta căci ar fi putut la fel de bine să spună şi aşa. Această atitudine a profetului a avut o consecinţa care se lasă ghicită. Scribul l-a părăsit pe cel pe care îl vedea acum ca un fals profet. În ziua morţii lui însă, scribul l-a văzut pe profet la dreapta lui Dumnezeu. Întrebând cum e posibil aşa ceva odată ce profetul a comis o blasfemie schimbând cuvântul divin, Dumnezeu i-a răspuns că tot ceea ce ieşea din gura profetului erau cuvintele spiritului sfânt.
            De fapt, această mică poveste e înşelătoare pentru că la moartea sa scribul a văzut în realitate că profetul era Dumnezeu, iar după ce a privit mai atent a văzut că ceea ce el credea a fi profetul era propria sa reflexie în oglindă. Apoi s-a trezit dându-şi seama că totul nu era decât un vis şi s-a reîntors la masa de scris (în timp ce poate afară Napoleon invada Jena).  Morala : nu era nebun a crede că cineva îi dicta, era o nebunie că nu auzise tăcerea divină, nu experimentase faptul că Aparenţa este Sensul.
            Scribul din această poveste este cel care scrie textul, el e timpul pierdut, inesenţialul care scapă textului. Mai exact, el e timpul pierdut din timpul pierdut. Restul textului e restul lui Descartes sau al lui Hegel, restul « Fenomenologiei spiritului lui Hegel », al « Meditaţiilor despre filosofia primă a lui Descartes », adică uitarea uitării fiinţei, uitarea cunoaşterii absolute, a spiritului conştient de sine. Scribul textului e Textul însuşi, inconştientul. Autorul textului nu e cel care gândeşte ci cel care este acolo unde autorul nu gândeşte. Autorul real e scribul plus moartea sa. Prin urmare scribul e literalmente cel care se moare pe sine în semnificant. Este zeul uitat care nu ajunge să facă semn către sine decât prin mijocirea textului. Textul terminat, istoria sfârşită, este în realitate un semn făcut către o lipsă, către semnificantul uitat chiar de către uitare.
            Textul, dialectica sa, este moartea care fuge de ea însăşi fugărindu-se. Este non-coincidenţa semnificantului şi a nesemnificativului, îndoiala povestindu-se pentru a scăpa de ea însăşi. Însă nu scapă, pentru că textul nu poate spune mai mult decât spune, nespusul fiind mereu mai mare decât ceea ce poate fi spus. Textul e mereu deja un metalimbaj. E dincolo de ceea ce spune şi de ceea ce poate spune. Cunoaşterea absolută, pentru a utiliza terminologia hegeliană, este mereu mai mult decât propria sa fenomenologie.
            La început Kant avea categoriile apoi s-a dat deceasul morţii să le găsească o deducţie transcendentală, la fel cum Hegel avea cunoaşterea absolută şi tot efortul redactării fenomenologiei spiritului a fost de a-i găsi materialul, momentele dialectice care să dea o imagine dialecticii cunoaşterii. Dialectica este realitatea Ştiinţei. Dar există un rest pentru că realul excede mereu schematizarea sa dialectică. Logosul este noncoincidenţa între Spirit şi Hegel, între Cogito şi Descartes, plus coincidenţa lor în dialectica-gândirii Fenomenologiei Spiritului sau a Meditaţiilor despre Filosofia Primă. Istoria pe care Hegel ne-o serveşte ca  împlinită prin fenomenologia sa nu e decât o altă echivalenţă între fenomenologie şi dialectică, între cogito şi res cogitans.