“Nu mai vreau să scriu!!! Vreau o vacanţă! Magritte spunea că până şi Hegel avea vacanţe! Şi, vorba-aceea, a scris o groază”. Alice smiorcăii cu mâinile în şold, bătui din picior şi am închis cartea de la stânga la dreapta şi de jos în sus şi la sfârşit pe diagonală, o mototolii bine şi îi trăsei un şut, de nimeri exact în capul pisicii de Cheshire – Alice nu suportam pisicile aşa că m-am bucurat că ţintisem aşa bine; deşi, la drept vorbind, şi rămânând între ei, bineînţeles, aveam momente de mieunat sfâşietor, uneori, sau acut, alteori, ca de chitară electrică, dar niciodată nu îl întreceam pe Jimi. Sau pe Hendrix (“se întrebă dacă nu cumva o să mănânce numai stixuri  pentru că i-a pomenit numele. Nu contează. Aşa cum spunea...”). Lewis – prins, îndoit, pliat, răsucit, ondulat, învolburat, turbillonat între pagini – strigă la ea: “Măi, fato, aibi puţină grijă, (vocea i se înmuie), il s´agit de la littérature, c´est le titre... le titre de la rubrique...”. Alice, încercând să dau dovadă de bună creştere, dar cu spatele arcuit şi cu ghearele scoase pe jumătate, am răspuns cu lacrimi de ciudă în ochi: “Carroll, my deer, nu ştiu anglo-saxona, dar dacă te gândeşti cumva la rubrica ei, la continuitate şi la alte stereotipe culturale din ăstea, să ştii că nu îmi pasă. N-are decât să şi-o scrie singură. Tot timpul vine la noi, mizează pe noi, ne deranjează pe noi, de parcă ne-am fi născut să stăm la dispoziţia ei. E timpul să îşi facă singură temele. Aşa. Bat pariu că nici la examene nu s-a dus. Dacă mă întrebi pe mine, e o din cauză pierdută. N-are decât să se ducă la Minulescu, poate el o să-i scrie rubrica... am auzit că nu e prea căutat...  pe-acolo...” ...după care dispăru cu rânjetul de pe urmă.

În vremea aceasta, Zazie - părul strâns în coc, două scame în partea lateral-stânga aproape de tivul fustei de stofă bleumarin ce ajungea la jumătatea gambei – îşi privi pata ce rămăsese pe pantoful drept, drept în bot, de la băltoaca pe care nu reuşise să o evite, din spatele ochelarilor finuţi – dioptrii +3,5 – şi apăsă clanţa uşii. “Ăhh... bună ziua... se poate... aveam programare la ora asta...” Ecco tresări de pe scara din faţa rafturilor cu hărţi şi se prăbuşi peste două ghiduri de conversaţie: “Daa... sigur... Zazie... poftiţi, poftiţi. Tocmai căutam manualele noi.” (spunea adevărul). Întrucât nu ştia dacă să i se adreseze cu dumneavoastră sau nu, Zazie se hotărî să se concentreze intens şi să evite orice propoziţie care ar implica persoana a doua: “Am venit pentru figuri. De stil”. Ecco, aşezat între timp în fotoliu lângă veioză, privea absorbit una dintre scame – nu se ştie sigur care. “Am mai citit câte ceva... din codul bunelor maniere...(căută repede în carneţel), de exemplu... atunci când sfântul a botezat pinguinii... nu, nu asta...de pildă... poate că nu ar trebui să acceptăm formula “îţi promit că am să-ţi sparg capul”... nu, nici asta... (Ecco privea din ce în ce mai posac)... am găsit: dacă “pisica e pe preş” implică “preşul e sub pisică”, atunci “preşul nu e sub pisică” implică “pisica nu e pe preş”!” Zazie privi întrebătoare. “Mda, da... îmi pare rău să îţi tai elanul, dar va trebui să începem cu noţiunile de bază. Notează.” Zazie întoarse pagina carneţelului, scoase repede un pix şi aşteptă. Ecco tăcu cinci secunde, trase aer în piept şi începu: “Să începem cu metaforele... dacă toate literele alfabetului ce pot fi dactilografiate cu ajutorul claviaturii unei maşini de scris ar constitui un sistem cu o foarte ridicată entropie, am avea o situaţie de informaţie maximă. Întrucât 25 de linii, a 60 de spaţii fiecare permit 1300 de spaţii, câte secvenţe diferite se pot produce, alegând fiecare dintre cele 85 de semne disponibile pe claviatură? (Făcu o pauză. Zazie se întrebă dacă nu cumva era o întrebare retorică.) Se poate obţine numărul total de mesaje de lungimea L furnizabile de o claviatură de C semne, ridicându-l pe C la puterea L. În cazul nostru ştim că am putea produce 85¹³ºº mesaje posibile. Aceasta este situaţia de echiprobabilitate existentă la sursă; mesajele posibile sunt exprimate printr-un număr de 2895 de cifre... Iar aici intervine funcţia ordonatoare a unui s-cod.  Ea limitează atât posibilităţile de combinare între elementele aflate în joc, cât şi numărul elementelor care constituie repertoriul. Anumite combinaţii sunt posibile, iar altele mai puţin; informaţia sursei scade (lăsă mâna lent spre genunchi), posibilitatea de a transmite mesaje creşte (o ridică lent până la nivelul umărului).” Zazie scutură mâna şi îşi trosni degetele. “..., .... Concluzie: din punct de vedere semiotic nu există nici o diferenţă între măr şi marmeladă de mere, pe de o parte, şi expresiile lingvistice de |măr| şi |marmeladă|, pe de alta.” Zazie privi îngândurată scamele, tăcu la rândul ei cinci secunde, legănă puţin piciorul drept şi spuse brusc: “Cred că am înţeles! Mă gândeam... de exemplu... într-o limbă cuvântul “Alice” este un nume, în alta semnificaţia se suprapune doar parţial: este, în plus, şi pluralul de la “alică”. Ceea ce ne trimite sinonimic la glonte. De unde se poate face circumstanţial conexiunea cu vânătoarea de raţe, care s-ar putea ramifica spre Tartarin din Tarascon, de unde putem specifica, în fine, spre tartinele cu jeleu de fructe. Şi am obţinut un traseu de sens.”  “Da... nu e rău, nu e nici foarte bine, dar dacă mai exersezi s-ar putea să-ţi iasă. Fă câteva exerciţii şi vino să le verific data viitoare”.
Zazie apăsă clanţa şi se privi din mers în oglinda de pe hol. La rădăcina părului, puţin mai sus de lobul urechii stângi, avea lipită o gumă de mestecat. “Hmm... oare... nu, nu cred... poate am luat-o de pe marginea scaunului când am lipit capul. Aşa-mi trebuie. Cine m-a pus să aţipesc...” Scutură cu mâna cele două scame şi ieşi: trosc-trosc, trosc-trosc, trosc-pleosc!