De ce aţi colaborat cu cenaclul Teatru, Film şi Filosofie şi de ce colaboraţi?

Pentru că mă sperie divizarea exagerată a intelectualităţii (şi a viitoarei intelectualităţi) româneşti. Eu încerc să lucrez cu studenţii mei, să îi obişnuiesc cu ideea că orice colaborare e mai bună decât opaciatea şi închiderea faţă de interesele altora, în cazul ăsta al celor de la filosofie. Deşi domeniile par diferite, de fapt ele se ating undeva şi nu e greu de găsit o rădăcină comună. E în interesul ambelor părţi să se cunoască, să colaboreze în viitor, să afle că există oameni ca ei, de aceeaşi vârstă cu ei, pasionaţi de ceea ce fac şi să înveţe de la ei.

Aveţi unele speranţe în ceea ce priveşte efectele pe plan creativ ale unei astfel de colaborări?

Da, am. Cei de la filosofie acumulează foarte multe cunoştinţe, de toate soiurile, şi ei au nevoie de un impuls ca să îşi organizeze aceste cunoştinţe într-un mod personal, să îşi răspună una alteia, să creeze o imagine întreagă despre domeniul respectiv, despre ceea ce îl mână pe el să fie acolo. Acest imbold e întotdeauna creator. E nevoie mai mult decât de un ghiozdan de cunoştinţe, e nevoie de o minte liberă, dornică să conecteze, să înţeleagă de ce face ceea ce face. Şi întotdeauna privirea cuiva din afară vine dintr-o perspectivă nouă pentru tine; asta te poate şoca, irita până la un punct, dar până la urmă te poţi trezi şi te poate bucura întâlnirea cu astfel de oameni. Eu cred foarte tare că întâlnirea dintre viitorii filosofi şi actori e utilă pentru ambele părţi. Nici unul din cele două domenii nu se poate hrăni doar din sine; în fond cei de la filosofie vor să îşi facă o idee despre lume, o privire de ansamblu... dar lumea nu se reduce la minte, se reduce la eu între ceilalţi. Or cu asta se ocupă şi teatrul: eu între ceilalţi, cu un accent mai mare pe ceilalţi. Posibilitatea asta de a fi mai multe personaje în timp... e ca un evantai care se deschide şi cu care poţi să  faci vânt opacităţii şi ideilor fixe.

Ar putea fi pus în scena un dialog de Platon?

Nu ştiu ce să zic, probabil că da. Studenţii mei nu ar avea nici o reticenţă în a se apuca de treaba asta. Ţin minte o întâmplare haioasă: când eram eu student aveam un coleg care insista să i se sugereze o carte din care să îşi aleagă el un personaj pe care să îl lucreze la clasă. Şi profesorul meu, Ion Cojar, i-a spus: „bine, măi baiete, du-te la bibliotecă şi ia Ion” –se referea desigur la Ion al lui Rebreanu. Şi se duce colegul meu ţintă la bibliotecă şi vine înapoi cu o cărţoaie groasă şi zice: „dom profesor, am luat Ion, mi l-a dat imediat dar pe cuvântul meu că nu găsesc aici nici un personaj. Sunt aici nişte nume, e un Ion, dar ce pot să joc eu din cartea asta?”

Credeţi că e  posibilă o colaborare mai oficială între cele două universităţi?

Da, e posibilă, cu siguranţă că da, şi noi facem paşi în direcţia asta. Cu siguranţă că vor exista unii care vor strâmba din nas, nu se vor împotrivi dar vor zice: „ce îţi trebuie ţie chestia asta?”. Iată că îmi trebuie, că de aia nu stau acasă, de aia mă ocup de asta, de aia vin studenţii voştri şi ai noştri. Nu îi obligă nimeni, sunt liberi să facă altceva dacă vor. Se pot face chiar şi mastere comune sau doctorate, mai ales acuma când se sprijină atâta interconexiunile între facultăţi şi se dau fonduri special pentru asta. De pildă retorica e un subiect care îi interesează pe mulţi de ambele părţi.

Aţi scris o carte. De ce?

Ca să fiu foarte îndrăzneţ, aş spune că eu cred că era nevoie de ea. Tema cărţii lipsea ca preocupare din peisajul intelectual romanesc. E o carte de literatură în primul rând, ţin să spun asta, pentru că titlul ei duce cu gândul la anumite preocupări filosofice. Nu e o carte scrisă în grabă, nu e un hobby. E o carte care se delimitează de o mare parte a literaturii contemporane. Proza conemporană mi se pare greşit orientată, spre un fel de „autenticitate”  -între toate ghilimele posibile-, spre nişte experienţe care nu ascund poate decât golul interior al autorului şi neputinţa de a încropi un subiect. Cartea mea sper să răspundă acestui curent pe care îl dezaprob total. Acestă  „autenticitate” nu înseamnă nimic, e acea zonă gri în care noi toţi ne străduim să fim ca ceilalţi ca să nu fim în nici un fel. Poate sună ciudat, dar cunosc spaima de a fi cineva. E o spaimă îngrozitoare şi o văd la prieteni mai vechi, oameni care nu au avut curajul să fie cineva. E o prejudecată idioată care nu e deloc nouă şi circulă peste tot, un fel de înregimentare. Şi oamenii stau şi se uită la televizor, la tot felul de lideri de opinie de ocazie şi aşteaptă să li se spună ce ar trebui să îi indigneze. Există desigur şi pericolul opus, pericolul de a fi suspicios; suspiciunea faţă de toată lumea – asta e o chestie specific românească –adică nimeni nu e destul de bun ca să avem încredere în el. Dacă cineva de care ne place foarte mult ne invită la un dialog, noi tăcem. De ce se numeşte cartea mea „povestiri despre celălalt”? pentru că insist ca celălalt să intre în viaţa noastră, să îi facem un loc în preocupările noastre. Insist să nu fim plini de noi; să lăsăm ca şi gândurile celuluilalt să ajungă până la noi – pentru asta e nevoie de o deschidere. Şi deschiderea asta lipseşte din educaţia copilului şi a tânărului român; şi aşa se ajunge că te sperii să fii cineva. Pentru că nu exersezi comunicarea, nu exersezi să ai o opinie.    
Dacă stau bine să mă gândesc, cartea mea e şi o carte politică – e un lucru neremarcat de criticii de specialitate. E politică în sensul în care nu putem vorbi despre viaţa unui personaj decât într-un context care să îl cuprindă  iar acest context e întotdeauna şi politic. Şi ăsta e un lucru care iar lipseşte din proza contemporană: preocuparea politică. De ce am scris-o? Pentru că aveam ceva de spus, asta e. E o carte de povestiri care sunt legate între ele prin tema aceasta, a dialogului despre celălalt... Iftode mi-a spus un lucru foarte curios: „când am văzut titlul am crezut că e despre ceilalţi, alteritate, astea. Dar după ce am citit-o mi-am dat seama că e exact invers: celălalt vorbeşte numai despre tine. E o mare păcăleală asta cu  „celălalt”; de fapt toţi ceilalţi se întorc spre centru.”
Scriind aceasta carte am incercat să răspund întrebării „de ce ajung oamenii aşa cum sunt?”. E o întrebare care m-a chinuit încă din copilărie: mă uitam la oamenii mari şi toţi aveau un caracter foarte bine definit şi eu nu înţelegeam cum au ajuns ei să fie exact aşa şi nu altfel. Şi am constatat că ei, dacă ar vrea, s-ar putea întoarce înapoi în timp la momentul exact când drumul lor s-a ramificat şi ei au luat-o pe o anumită potecă. Şi ar putea să o ia pe o altă cale.

Există un singur moment decisiv sau sunt mai multe?

Există milioane de momente decisive. Şi nenumărate capcane – care sunt slăbiciunile lor. Şi la toate aceste momente te poţi întoarce într-un anumit fel. Desigur, nu poţi da timpul înapoi, dar trebuie să îţi dai seama că toate aceste forme în care ne fixăm nu sunt definitive – decât în momentul în care mori. În a doua povestire din carte analizez întrebarea asta: ce se întâmplă când omul în care credeai cel mai mult eşuează? Admiraţia ta e aceeaşi ca la început, constantă, dar el decide să renunţe. Ce te faci cu admiraţia ta atunci? Şi, întrebarea asta e şi mai intersantă când o întorci asupra ta, când omul admirat erai chiar tu. Ce te faci când descoperi că nu ai devenit omul care voiai să fii? Când s-a întâmplat să eşuezi, în ce moment anume? Asta e de fapt şi întrebarea care ţine toată Conversaţia În Catedrală a lui Llosa. Şi la întrebarea asta eu răspund în altă povestire, Sacrificiul, e o povestire mai lungă. Acolo apare problema: ce face un om la finalul vieţii cu toate aceste decizii pe care le-a luat? Şi răspunsul meu personal, la care am ajuns după 20 de ani, e că toate aceste eşecuri şi ratări sunt de fapt şansa lui de a fi fericit. E o treabă pe care nu pot să o explic, dar e o certitudine pentru mine. Adică toate neputinţele lui, care cresc odată cu vârsta, nu sunt nişte obstacole, ci sunt şansa lui de a fi fericit. Şi dacă el ar şti că sunt sanşa lui de fericire, el ar fi fericit într-o clipă. Toate aceste limitări sunt nişte capcane în sens invers. Asta nu înseamnă însă că nu trebuie să luăm decizii, şi să ne lăsam trăiţi, nu. toate deciziile, deşi par închideri, sunt nişte portiţe de salvare care ni se dechid.    

Dacă Hypocrisis joacă un rol în filosofie, atunci e adevărat că şi orice act scenic implică o scriitură?

Fără îndoială. Este rostul oricărui spectacol bun să facă loc şi spectatorului, să îi permită să existe şi să gândească. Şi asta e exact contrariul a ceea ce fac anumiţi regizori contemporani cu succes de box-office. Ei împing în faţa spectatorului anumite semnificaţii pe care acesta ar trebui să le înghită pe nemestecate, i le bagă pe gât – şi de asta spectatorul pleacă de la teatru cu un gust amar şi nu ştie de ce. Am avut ocazia sa discut cu mari oameni de teatru pe care îi admir foarte mult, de pildă cu Radu Penciulescu – şi el afirma că spectacolul de teatru e la dispoziţia spectatorului; el trebuie să construiască o reţea, o structură a unei lumi care e în dezbatere pentru spectator, nu să ofere semnificaţii. Puterea de a pune la dispoziţia spectatorului o lume întreagă o au foarte puţini, e o formă extremă de generozitate.   

(interviu realizat de Lavinia Marin)