Etica mediului - între ştiinţă şi moralitate -

de Ana-Maria Ciceală, Filosofie - Bucureşti, an IV

De ce ar trebui să ne reproducem? De ce am procrea? Ce motive avem să credem că specia umană trebuie să îşi continue existenţa pe Terra? De ce am continua spectacolul? Pentru cine interpretăm şi cine este publicul care asistă la spectacol? Nu a fost alegerea noastră să ne naştem, dar putem decide oricând să nu mai dăm naştere. Avem o responsabilitate faţă de copiii doar posibili şi deci inexistenţi să îi aducem pe lume?
Aldo Leopold, Holmes Rolston, IIIrd, Arne Naess, Baird Callicot, Hans Jonas sunt doar numele cele mai mai citate de către sutele de autori ce se autoproclamă “războinici verzi”. Aceştia, în schimb, se revendică de multe ori de la filosofi precum Heraclit, Nietzsche, Heidegger sau Whitehead.

Revoluţia verde ar putea fi numele rămas în istorie pentru mişcarea ecologistă a secolului XX, mişcare înglobând curente politice verzi, şcoli de Buddhism, în Europa redescoperind spiritualitatea celtă sau practicând taoismul verde, filosofii ale proceselor naturale (ecosofii), în sfârşit, etici ale mediului înconjurător care redefinesc relaţia om-natură. Conceptele cheie ale acestei revoluţii se mişcă în sfera unei ecologii care se vrea “morală”: oikia ( împrumutând expresia lui Husserl, “arca originară Pământ”, cămin al omului; simultan, arche-ul şi telos-ul nostru), homeostasis (starea de echilibru spre care tinde mega-ecosistemul terestru), valoare intrinsecă (a naturii, a entităţilor naturale necreate de om), dezvoltare sustenabilă (progresul tehnologic şi creşterea economică adaptate proceselor ecosistemice naturale).
Răspunsurile la provocările ecologiştilor, fie ei oameni de ştiinţă, filosofi, scriitori, gazetari, politicieni sau membrii “conştientizaţi” ai societăţii civile, vin pe dublu-front: scepticism cu privire la realităţile descrise de ştiinţă ( se neagă că planeta s-ar încălzi din cauza activităţilor umane) sau un soi de cinism progresist ( se vede viitorul după scenarii puţin mai optimiste decât cele reprezentate atât de pitoresc în filme gen Matrix sau se mizează pe şi chiar se imaginează animaţii 3D reprezentându-ne “realist” colonizarea altor planete). La toate acestea, tabăra verde răspunde sec: dacă progresul tehnologic salvator nu veni înaintea depăşirii liniei fine dintre homeostasis şi destabilizarea ireversibilă a ecosistemului planetar, ceea ce va urma pentru cei 6 miliarde de homo sapiens sapiens ai planetei nu se poate califica decât ca un dezastru mondial. Iar acest dezastru, dacă ne uităm împreună cu războinicii curcubeului ( membrii Greenpeace) la el, ne pune aici şi acum în stadiul de criză ecologică.

Unde greşim în relaţiile noastre cu natura? Agenţii economici, corporaţiile transnaţionale orientate spre maximizarea profitului sunt ele oare obstacolul major în calea unei reconcilieri cu natura? Sau, o întrebare pusă de pe cu totul altă poziţie: de ce să nu se ducă totul de râpă?
Un experiment mental inedit testează ultima întrebare: dacă pe planetă ar rămâne (de exemplu, ca urmare a unei catastrofe nucleare) doar o singură fiinţă vie, un ultim om care are un buton la dispoziţie şi pe care, dacă îl apăsă, poate face să sară în aer întregul Pământ şi acel om apasă butonul, am spune intuitiv că a făcut ceva rău? Facem precizări de genul: da, pe planetă mai sunt, ca forme de viaţă, bacterii şi viruşi sau nu, pe planetă nu mai există viaţă, nu mai există condiţiile chimice în evoluţia previzibilă a planetei pentru ca viaţa să reapară şi de asemenea, nu mai există forme de viaţă în univers care s-ar putea bucura acum sau în viitor de o planetă precum Pământul. Se adaugă premisa că sinucigaşul solitar ştie toate aceste detalii şi totuşi apasă pe buton. Ei bine?

Judecând după o etică centrată pe om, un imperativ derivat din cunoaşterea datelor disponibile ştiinţific arătă în etica mediului astfel: Salvează toţi oamenii (inclusiv generaţia contemporană) de la suferinţe imposibil de cuantificat, dar sigure şi neîndoielnic rezultate din starea ecosistemului planetar actual şi a degradării lui în proporţie geometrică .
Judecata după care suferinţele cuantificabile pe termen scurt a nenumărate persoane trebuie luate în considerare înaintea suferinţelor generaţiilor viitoare este una din cauzele tragismului situaţiei. Refuzul liderilor de azi de a o recunoşte public provine, s-ar putea argumenta, tot dintr-un calcul de acest tip. Gândul după care, foarte curând, majoritatea oamenilor vor suferi permanent acelaşi tip de năpastă (revolte sociale) ca a celor din New Orleans la uraganul Katrina nu produce mai mult decât disconfort psihic? Deci, nici măcar atitudinea de tipul “după noi, potopul” nu mai poate fi justificată, căci potopul se pare că va veni mâine.

 

comenteaza acest articol pe Forum