Codul lui Descartes

de Cristian Gligor

 

CAPITOLUL 1

Într-un silogism concluzia nu trebuie să depăşească gradul de generalitate al premiselor. Astfel printr-un raţionament nu pot ajunge decât la ceea ce oricum ştiam deja, sau, mai bine spus, la ceea ce ar fi trebuit să ştiu. Cunoaşterea e mereu o limită. Gândirea pură nu e o frontieră metafizică prin intermediarul căreia am putea atinge ceva de ordinul cunoaşterii, fie ea inconştientă. Cunoaşterea absolută nu există şi nu a existat ca un ceva substanţial, de genul unui rezervor al cunoaşterii posibile. În schimb a existat şi poate exista qua verb, ca text. Gândirea pură există ca semn înspre propria absenţă.
      Kant menţionează că intelectul e bineînţeles capabil să înveţe şi să se folosească de reguli, dar că facultatea de judecare este un talent aparte care nu se poate învăţa, ci doar exersa (AK IV,97). Identitatea subiectului şi predicatului într-o judecată analitică nu este tautologică. Judecata reflectă actul gândirii pe când propoziţia nu e decât uitarea acestuia. Kant precizează şi că aceste judecăţi nu spun nimic care să nu fi fost deja efectiv (wirklich) gândit în concept, chiar dacă de o manieră mai puţin clară şi mai puţin conştientă, iar predicatul adăugat conceptului este indispensabil sensului acestuia din urmă. O propoziţie poate fi tautologică, însă nu şi o judecată, care implică, prin simplul fapt de a fi ca atare, un efort de gândire.
      Concluzia celui mai cunoscut silogism al istoriei spunea că Socrate e muritor. Nu că s-ar fi îndoit cineva. Totuşi, pentru că a fost dezvoltată într-un silogism, această propoziţie devine o judecată. Pentru a fi o judecată, propoziţia trebuie să fie rezultatul unui efort de gândire; nimeni nu mănâncă doar de dragul de a se afla în treabă (lucru valabil chiar şi pentru bulimici), prin urmare putem spune şi că nimeni nu gândeşte pentru a spune ceea ce oricum toată lumea ştia deja. Gândesc, deci habar n-am. Gândind, putem ajunge la un adevăr cu totul banal, însă e necesar ceva mai mult. Acest ceva, ca excedent, este îndoiala. Silogismul este susţinut de îndoială. E adevărat pentru că nu ne învaţă cu nimic mai mult decât ceea ce era deja gândit în subiect, chiar dacă într-un mod mai puţin clar şi mai puţin conştient. Ce rost are atunci să ne obosim a retrasa un adevăr evident într-un silogism? Raţiunea acestui demers este faptul că silogismul nu e decât imaginea unei judecăţi, imaginea unei uitări. Problema e cea a uitării a ceea ce e cu adevărat uitat în subiect. Ceea ce e uitat în subiect, în judecată, sau în obiect, în premisele silogismului, imaginea primeia, este Subiectul însuşi, uitarea uitării.
     Există în istoria filosofiei un silogism şi mai monumental decât cel al lui Socrate. Spun : cel al lui Socrate, pentru că singurul care ar fi putut să-l gândească şi să-l asume era Socrate însuşi. Aristotel nu face decât a-l consemna. Singur Socrate e cel care s-ar fi putut îndoi de propria-i moarte. Ar mai fi un personaj însă acesta trebuie să fie într-adevăr nemuritor. Pentru moment îi voi menţine ascunsă identitatea, invitându-vă la o reflecţie asupra celui mai monumental silogism al istoriei filosofiei. Un silogism care a rămas până azi în uzul cotidian al limbii. Silogismul în speţă este cel al lui Descartes, un silogism care a ocultat însăşi forma silogismului. O uitare care a făcut istorie, ca să spun aşa. Din el nu mai rămâne decât: gândesc, deci exist. Iniţiaţii în misterele universitare se pot lăuda a şti că e mai mult decât atât. Forma carteziană a acestui silogism era : mă îndoiesc deci gândesc, gândesc deci exist, exist deci Dumnezeu este (sau : deci este un dumnezeu). Acest silogism este monumental din simplul motiv că e elementar. Se pretează şi la o mulţime de jocuri de cuvinte. Umorul pe care practica curentă a limbajului îl degajă (de exemplu : mănânc deci exist), trebuie luat ca adevărul « hegelian » al raţionamentului cartezian, ca revenire în realul traumatic al gândirii, în realitatea cotidiană, a ceea ce nu a fost simbolizat de către Descartes.
      Un exerciţiu de neînţelegere profundă efectuat asupra acestui silogism ar putea fi edificator. Pentru început să examinăm propoziţia care a făcut istorie : gândesc, deci exist. Adevărul acestei judecăţi e atât de elementar încât nu ar trebui să ne vină a crede. Elementaritate care frizează banalitatea. Las deoparte banalitatea pentru că până şi publicitatea a înţeles-o mizând pe formulări de genul « mănânc deci exist » (care e un alt fel de a spune « slăbesc ca să mănânc »). Tautologia în schimb este tautologia cea mai inaparentă din toată istoria filosofiei. Vă vorbesc despre marele adevăr al grecilor : gândirea este fiinţa (to gar auto noein estin te kai einai). De fapt, în fond şi în rest ea este premisa majoră a silogismului astfel decriptat : dacă Gândirea este Fiinţa şi Eu gândesc , atunci eu exist. De fapt nici unul din cei doi « eu » nu e cogito-ul cartezian, în cel mai bun caz el e virgula. Pentru sceptici, fac apel la autoritate şi amintesc de J. Lacan care spunea : je pense : « donc je suis ».
Să vedem ce efect are această operaţiune asupra celorlalte momente ale silogismului : dacă Gândirea e Îndoială şi Eu mă îndoiesc , atunci eu gândesc ; şi dacă Fiinţa este Dumnezeu şi Eu exist , atunci există un Dumnezeu. Prin urmare El este acolo unde el se îndoieşte, altfel spus chiar acolo unde , se uită. Mă îndoiesc deci uit să gândesc, gândesc deci uit să fiu, sunt deci uitarea uitării. Această descindere întregeşte sensul dialectic al raţionamentului cartezian completând asceza care la nivel exoteric transfigurează geniul în zeu. Mişcarea dialectică, şi nu doar aici, are mereu mai mult decât un sens. Gândirea, îngerul dialectic, bate din aripi cu spatele la viitor, cum ar spune W. Benjamin.
     În treacăt fie spus, toată îndoiala hiperbolică carteziană se sprijină pe sentimentul irealităţii. Pentru Descartes cogito-ul nu e dedus, ci mereu deja recunoscut, în orice caz particular, printr-un simplu act. Tevatura cu Geniul rău care ar putea să mă înşele nu e o simplă problemă epistemologică survenită prin faptul că uite domnule eu visez şi habar n-am dacă visul ăsta atât de coerent e realitate ori viceversa, ci reflectă tocmai dezarticularea realităţii care conduce la problematizarea realităţii visului. Adevărul lui Descartes nu e cartezian, ci - de fapt, în fond, şi în rest - freudian.
     Conform cu principiul raţiunii suficiente, gradul de realitate al cauzei trebuie să fie cel puţin egal cu cel al ideii pe care o cauzează. Prin urmare Descartes consideră că ideii perfecţiunii trebuie să îi corespundă o cauză cel puţin la fel de perfectă formal. Însă mult mai clară şi distinctă, mai obiectivă, mai uitată, căci imposibilă, e ideea imperfecţiunii. Ideea impefecţiunii nu poate fi perfectă decât ca imperfectă, imposibilă, reală. Modelul cauzal de argumentare face însă ca pentru Descartes, deşi inadecvată, ideea perfecţiunii să fie clară şi distinctă. Totuşi, filosoful plusează şi susţine şi că El există în mod necesar. Dumnezeu trebuie să existe pentru a mă păstra în existenţă atunci când nu am o idee clară şi distinctă despre perfecţiune, altfel spus atunci când mă îndoiesc. În aceeaşi măsură trebuie să existe pentru a mă păstra în îndoială atunci când am o idee fixă despre perfecţiune.
      Textul nu există dincolo de propria-i rezistenţă, altfel spus e doar dincolo de sine însuşi. Dacă există ceva cu adevărat redutabil, aceasta e gândirea pură. Resemnarea lui Descartes, ultimul moment al silogismului (ergo Deus est) este tocmai uitarea. Afirm existenţa divinului tocmai pentru că e redutabilă cunoaşterea lui, pentru că nu vreau să am habar de ea. Această cunoaştere de care mă îndoiesc de două ori (francezii ar spune : redoutable), rămâne totuşi în cuvânt, în rătăcirea argumentării. Acest rest al uitării este monumentala slăbiciune a argumentării carteziene care în ultimă instanţă se sprijină pe comédia glandei pineale, rest în gândire al rezistenţei textului la cunoaştere. Glanda pineală este non-conceptul care survine în real ca rest al unei imposibilităţi de simbolizare şi conceptualizare a ceea ce a fost uitat, pandant material al realităţii formale a cauzei ideii perfecţiunii. Condiţia de posibilitate reală a textului este rezistenţa sa. Înţelegerea nu îşi poate aminti decât ceea ce nu a fost în realitate niciodată uitat. În schimb uitarea uitării în concretitudinea sa rămâne mereu uitare a ceea ce niciodată nu a fost ştiut. Singurul lucru de care nu ne putem îndoi şi de care trebuie să ne îndoim este propria noastră îndoială.

 

comenteaza acest articol pe Forum

---

Alte articole de acelaşi autor:

Hegel pe scut (Luni nr. 10)