Metafora, dada, discursul religios şi aşa mai departe

de Vlad Tarko, Softpedia Sci-Tech News Editor

 

    În teoria actelor de vorbire se face o distincţie între “illocutionary acts" şi "perlocutionary acts". Primele se referă la ce anume doreşte vorbitorul să comunice, iar ultimele la efectele pe care actul comunicării se întâmplă să le producă asupra ascultătorului (sau cititorului, spectatorului etc.). După cum spune Searle: "actele ilocuţionare trebuie să fie intenţionate. Dacă nu ai avut intenţia să faci o anumită afirmaţie sau promisiune atunci nu ai făcut acea afirmaţie sau promisiune. Însă actele perlocuţionare nu sunt neapărat intenţionate. S-ar putea să convingi pe cineva de un anumit lucru, să-l faci să facă ceva anume sau să-l enervezi, fără să-ţi fi propus să faci aşa ceva."1

Actele ilocuţionare sunt de un anumit tip (sau au o anumită "forţă") şi au un anumit conţinut. "Să considerăm de pildă diferenţele dintre: 'Te rog să părăseşti camera', 'Vei părăsi camera?', 'Vei părăsi camera.' Aceste propoziţii au ceva în comun şi anume că se referă la faptul că vei parăsi camera. Însă fiecare este diferită de cealaltă. Prima este o rugăminte, a doua o întrebare şi a treia o predicţie."2
Mai departe teoria actelor de vorbire se concentrează în special pe actele ilocuţionare, considerându-se că ele pot fi descrise independent de actele perlocuţionare. Diferenţa dintre actul ilocuţionar şi cel perlocuţionar, adică dintre rezultatul intenţionat de vorbitor şi efectul propriu-zis asupra ascultătorului/ascultătorilor defineşte succesul comunicării. Întrebarea de bază pusă în teoria actelor de vorbire este cum oare se poate întampla ca nişte sunete sau semne pe hârtie să fie transformate în acte ilocuţionare? Altfel spus, cum oare reuşeşte vorbitorul să ataşeze sens unor zgomote care îi ies din "acea cavitate din porţiunea inferioară a capului care se deschide şi se închide cu ajutorul unui capac prins în balamale"3?

În opinia mea tot acest demers asupra actelor ilocuţionare este complet greşit. Pentru a înţelege intenţionalitatea actelor ilocuţionare trebuie în mod necesar plecat de la actele perlocuţionare, de la efectele pe care actele de vorbire le au asupra diverşilor ascultători. Altfel spus, nu poate fi descris felul în care un act de vorbire capată sens independent de întregul proces al comunicării.
Teoria lui Searle este (parţial) corectă în ceea ce priveşte clasificarea sa a discursurilor4, însă este pusă pe o bază proastă, şi anume pe baza înţelegerii conceptului de 'sens' plecând de la 'adevăr' (el defineşte sensul cu ajutorul 'condiţiilor de satisfacere'). Sensul este însă anterior adevărului - pentru a decide dacă o propoziţie este adevărată sau nu trebuie să ştii ce anume spune ea, iar pentru a vedea ce anume spune o propoziţie trebuie să vezi cum este ea înţeleasă de diverşi oameni (dintre care vorbitorul este numai unul), iar pentru a vedea cum este o propoziţie înţeleasă de diverşi oameni trebuie să vezi ce efecte concrete are ea asupra lor (în ce fel le schimbă comportamentul).

Teoria actelor de vorbire aşa cum este ea în prezent o dă în bară şi pentru că, neţinând cont de relaţia dintre actele perlocuţionare şi cele ilocuţionare, scapă din vedere două variabile importante, necesare pentru o clasificare completă a discursurilor. În primul rând: cât de uşor este de aplicat în practică ceea ce spune discursul (cu alte cuvinte cât de lung este traseul de la actul de vorbire propriu-zis, sunete, semne pe hârtie etc., şi efectele sale concrete asupra ascultătorilor). În al doilea rând este scăpată din vedere o caracteristică pe care o putem numi meta-intenţionalitate: cineva nu numai că atunci când spune ceva vrea să comunice un anumit lucru, dar de multe ori nu o face într-un mod dezinteresant - el/ea poate dori ca ascultătorul să îşi şi schimbe opiniile şi comportamentul. Deci vorbitorul poate dori nu numai să fie înţeles de către ascultător (intenţionalitatea - actul ilocuţionar), ci să-l şi schimbe pe ascultător (meta-intenţionalitatea).

În ce fel efectele unui act de vorbire asupra ascultătorilor (actul perlocuţionar) definesc sensul actului de vorbire (actul ilocuţionar)? Putem vedea acest lucru numai uitându-ne ce efecte are actul de vorbire asupra unui grup mai mare de oameni. Cu alte cuvinte, sensul unui act de vorbire este dependent de comunitatea în care este făcut acest act (în funcţie de context acelaşi discurs poate căpăta semnificaţii diferite). Dacă actul de vorbire are mai mult sau mai puţin acelaşi efect asupra tuturor persoanelor din grupul la care ne referim (la nivelul intenţionalităţii: toţi îl înţeleg la fel; la nivelul meta-intenţionalităţii: toţi sunt schimbaţi în aceeaşi direcţie) spunem că actul de vorbire are un sens clar definit, respectiv un meta-sens clar definit este direcţionat în mod clar spre un anumit efect. Altfel, actul de vorbire are un sens şi/sau un meta-sens vag.

Putem deci spune că pentru a înţelege intenţiile reale ale cuiva (pentru a identifica actul ilocuţionar) trebuie să ne uitam la ce înţeleg ceilalţi din ceea ce el/ea spune: degeaba susţine cineva că la el/ea în cap lucrurile sunt clare dacă fiecare dintre cei care ascultă discursul înţelege altceva - înseamna că persoana respectivă de fapt nu înţelege în mod clar ce anume vrea să spună. (Nu este ceva atât de extraordinar să ţi se pară că ceva îţi este clar, iar când altcineva îţi cere detalii să îţi dai seama că de fapt lucrurile nu îţi erau chiar atât de clare cum credeai.)
Sensul şi meta-sensul sunt două variabile independente: un discurs poate avea un sens clar dar un meta-sens vag (toţi îl înţeleg la fel dar numai unii sunt schimbaţi/convinşi/influenţaţi sau ascultătorii sunt schimbaţi în diferite direcţii) şi invers (fiecare îl înţelege altfel dar toţi sunt schimbaţi în aceeaşi direcţie - unele discursuri religioase sunt aşa dacă luăm în considerare un grup relativ restrâns de oameni).

În rezumat, dincolo de clasificările făcute de Searle şi care, după cum am spus, îşi păstrează valabilitatea (chiar dacă nu şi fundamentul), discursurile pot fi clasificate la nivelul cel mai general în funcţie de trei variabile: cât de clar este sensul lor, cât de clar este meta-sensul lor, şi cât de uşor de înţeles sunt (care-i distanţa dintre actul de vorbire şi consecinţele sale practice). Toate actele de vorbire existente cad undeva în interiorul acestui spaţiu continuu cu trei dimensiuni (care este ca un cub - vezi figura).

Acele discursuri care sunt în colţurile cubului - de pildă discursul ştiinţific, discursul metaforic, discursul religios, discursul dada - sunt nişte cazuri idealizate, extreme. În general ceea ce spunem noi se găseşte pe undeva prin interiorul cubului.


Discursurile idealizate:

A,B,C,D: nu au scopul de a-l convinge şi modifica neapărat pe ascultător
E,F,G,H: au scopul de a-l convinge şi modifica pe ascultător

A,E: discursul dada: greu de înţeles şi de aplicat în practică şi înţeles (interpretat) de fiecare altfel; A: arta dada, E: discursul nihilist care are scopul să-l convingă pe ascultător de absurdul şi lipsa de sens a lumii

B,F: discursul religios: uşor de înţeles şi de aplicat în practică însă înţeles (interpretat) de fiecare altfel; B: discurs teologic, F: discursul preoţilor

C,G: discursul ştiinţific: uşor de înţeles şi de aplicat în practică şi înţeles de toţi la fel; C: ştiinţa propriu-zisă, G: popularizarea ştiintei şi folosirea ştiintei în diferite scopuri (e.g. politice).

D,H: discursul metaforic: greu de înţeles şi de aplicat în practică însă în măsura în care este înţeles este înţeles la fel de toţi (metaforele au un sens şi o interpretare legitimă - pot fi "descifrate"); D: arta obişnuită, H: arta de propagandă

X,Y: discursurile obişnuite. X: informative, Y: politice.

Clasificarea lui Searle nu o contrazice pe aceasta, ci se suprapune peste ea ca un fel de lupă, permiţând o detaliere şi mai mare - poţi avea de pildă diferite tipuri de metafore sau de discursuri religioase. De exemplu poţi avea întrebări puse la modul metaforic sau ironii făcute cu ajutorul unei metafore sau o ameninţare făcută prin intermediul unei metafore etc. Teoria actelor de vorbire în forma ei originală se aplică în special la propoziţiile relativ clare (cu sens propriu) şi n-a reuşit niciodată de exemplu să explice în mod convingător ce este o metaforă sau să explice prin ce anume metaforele diferă de propoziţiile fără sens (dada) sau de discursurile religioase (discursurile religioase sunt de multe ori considerate în mod greşit a fi metaforice). Acum ar trebui însă să fie clar că ea poate fi implementată (cu anumite modificări) pe orice fel de tip de discurs.

Mulţumiri: Teoria din acest articol s-a dezvoltat în urma discuţiilor cu Andrei Trandafira şi Ştefan Calafeteanu.

Bibliografie si note:

1. John Searle "Mind, Language, and Society philosophy in the real world" (MLS), p.137
2. Ibid., p.138
3. Ibid., p.135
4. Searle reuşeste ceva cu totul remarcabil: el reduce diversitatea incredibilă a discursurilor posibile la un algoritm recursiv relativ simplu prin care discursurile se formează. El defineşte cinci tipuri ("forţe") de acte ilocuţionare care se aplică la diverse conţinuturi şi arată din ce cauză aceste cinci tipuri acoperă toate posibilităţile (de fapt sunt patru tipuri dar el separă unul dintre ele în două din motive de convenienţă).

 

comenteaza acest articol pe Forum