Dosar:Semn de carte

Incursiuni riguroase în gândirea lui Kant

pagină de recenzii realizată de Georgiana Albu, studentă Filosofie - Bucureşti, an IV, georgiana@rfil.ro  

 

      „Cei care începuseră studiile liceale în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, printre care mă număr şi eu, întâlneau în cunoscutul manual de istorie modernă al lui D.D. Pătrăşcanu un portret al lui Immanuel Kant. În rândurile care însoţeau ilustraţia, acesta era caracterizat drept filosoful exemplar, rege al cugetării, a cărui operă reflectă cel mai bine creaţia filosofică în calitate de construcţie sistematică.” (p.108). Domnul Flonta ne propune o confruntare exemplară cu acest filosof exemplar: zece incursiuni în laboratorul de gândire al lui Kant, incursiuni călăuzite de diverse perspective şi interese de cercetare. Volumul Kant în lumea lui şi în cea de azi înfăţişează astfel, prin cele zece studii kantiene, un exerciţiu de profesionalism filosofic. Sistematicitatea lui Kant este regândită şi recucerită prin succesive puneri în lumină a unor concepte şi mize fundamentale, a unor puncte de articulaţie a filosofiei teoretice sau practice kantiene.

Kant şi „aventurile” ştiinţei moderne
În spiritul confirmării actualităţii lui Kant sunt decupate şi amănunţit analizate mai multe arii problematice. Una dintre acestea se referă la relaţia dintre filosofia transcendentală şi cercetarea fundamentelor metafizice ale ştiinţei naturii. Este proiectul filosofiei transcendentale dependent de teoria kantiană a ştiinţei? Devine el astfel irelevant în contextul depăşirii fizicii newtoniene? O altă cercetare se apleacă asupra statutului legilor fizicii. Ea se orientează către aproximarea poziţiei kantiene între raţionalismul care pretinde ca aceste legi să fie deduse exclusiv din principii a priori şi o concepţie inductivistă de tip Bacon-Newton.
O interesantă distincţie între două concepte de cunoaştere furnizează criterii pentru a releva puncte de continuitate între gândirea kantiană şi empirismul modern de orientare ştiinţifică. Mai mult, distinţia între conceptul cunoaşterii orientat spre conţinut şi conceptul cunoaşterii orientat spre formă se dovedeşte operativă pentru clasificarea şi caracterizarea diverselor poziţii din istoria filosofiei. Un alt studiu sesizează posibilitatea de a relua şi necesitatea de a resemnifica ideea regulativă kantiană, ca ideal al cunoaşterii sustras controlului experienţei, luând în considerare istoria ştiinţei moderne.
Sondarea acestor probleme presupune fine distincţii conceptuale, noi delimitări ale conceptelor clasice, răspunsuri care au în spate examinarea critică a unui număr considerabil de cercetători kantieni şi de teoreticieni ai ştiinţei. Să punctăm câteva dintre aceste rezultate: sublinirea dublei corelaţii dintre filosofia transcendentală şi teoria ştiinţei naturii la Kant, explicitarea opţiunii kantiene pentru un raţionalism moderat, adâncirea ideii că legile fizicii au o componentă a priori şi una empirică, înţelegerea filosofiei kantiene şi a reflecţiilor metodologice de după teoria relativităţii pe linia conceptului de cunoaştere orientat spre formă. Fascinantă este şi întâlnirea gândirii kantiene cu „aventurile” fizicii contemporane. Ideile regulative îşi pot păstra relevanţa ca principii ale cercetării care orientează forme specifice de viaţă ştiinfică, care variază de la o comunitate specifică la alta şi se schimbă în timp. În mod similar poate fi relativizat conceptul de a priori, căruia i se asociază „lexiconul” (Kuhn) sau cadrul conceptual în care se desfăşoară cercetarea ştiinţifică într-o anumită etapă istorică.

Rigorism şi ideal eroic în morala kantiană
Acestor studii li se adaugă cele pe teme ale filosofiei practice. Sub titlul „Despre raţiunea morală comună”, domnul Flonta urmăreşte să arate că orientarea deontologică a lui Kant nu este fundamental incompatibilă cu o etică utilitaristă. În fond, pentru identificarea unei datorii, pentru evaluarea unui imperativ ca maximă universalizabilă, şi filosofia kantiană va evalua consecinţele maximei. Exemple kantiene şi alte situaţii reale sunt invocate pentru a răspunde provocatoarei întrebări dacă teoretizările etice pot contribui la clarificarea unor dileme ale raţiunii morale comune.
Rigorismul moral kantian este analizat din perspectiva unei duble semnificaţii. Pe de o parte, Kant nu este rigorist în sensul menţinerii unei opoziţii între fericire şi datorie, în sensul expulzării oricărei afectivităţi din comportamentul moral. Pe de altă parte însă, el este un rigorist atunci când impune, dincolo de imperativul categoric, respectarea necondiţionată a altor legi morale. Argumentarea acestei afirmaţii se face ponind de la interdicţia absolută a minciunii, interdicţie care face obiectul unei polemici kantiene cu Benjamin Constant.
Câteva consideraţii despre sursele tendinţelor rigoriste ale lui Kant se întâlnesc, prin atenţia acordată biografiei, cu discuţia despre idealul moral al lui Kant. Dacă consideraţiile morale ale lui Kant par în strânsă dependenţă de modul său de viaţă, este, în mod reciproc, viaţa filosofului de la Königsberg în acord cu exigenţele sale etice? Aprecierile propuse de domnul Flonta, susţinute prin mărturii din epocă, pun în relief felul în care Kant şi-a făcut datoria faţă de sine şi faţă de semeni, felul în care a încercat să întreţină o permanentă conformitate cu idealul eroic al moralei sale, fără ca aceasta să-l priveze de bucuria de a-şi fi făcut datoria.

Acel Kant al culturii filosofice româneşti
După acest periplu în sfera moralităţii, domnul Flonta schiţează traseul receptării lui Kant în cultura filosofică românească. Dacă „fiecare are un Kant al său” (Einstein), atunci ce fel de Kant au avut personalităţile filosofice de la noi? Un Kant al luminării, un Kant al criticismului? Un Kant pe care l-au urmat şi l-au cercetat sau unul faţă de care şi-au construit concepţia proprie? Este o redescoperire a multiplelor aspecte ale scrierilor lui Kant, dar şi o redescoperire a unor scrieri filosofice româneşti, cu tatonările sau cu sclipirile, cu neînţelegerile sau înţelegerile lor. Din punerea faţă în faţă a idealurilor de cunoaştere şi a concepţiilor despre metafizică ale lui Kant şi Blaga, reţinem „ireconciliabilul” a două orientări valorice. Dualitatea se conturează între opţiunea luministă pentru universal şi obiectivitate, pentru modelul ştiinţei, şi predilecţia neoromantică pentru particular, pentru creaţia originală.
Sapere aude!
Un ultim itinerar în lumea kantiană se regăseşte în studiul „Ideea kantiană a luminării”, care a apărut iniţial în volumul Filosofia practică a lui Kant (Editura Polirom, 2000). Comentând scrierea „Ce este luminarea?”, domnul Flonta arată că programul eliberării de sub tutelă, al asumării autorităţii impuse de principiile raţiunii, presupune încrederea în supremaţia raţiunii. Kant deschide drumul libertăţii criticii şi a reformelor, dar nu permite încălcarea legilor sau revoluţiile. Contextul istoric al Europei seolului XX, unele preferinţe ale culturii române de ieri şi de azi, ca şi mentalităţile românilor obişnuiţi marchează distanţări sensibile de idealul luminist. De aici şi sugestia de a reînnoi deviza luminării: „Sapere aude!” (Ai curajul să te serveşti de propria minte!).
Unele din studiile cărţii sunt structurate pornind de la identificarea unor distincţii, a unor cupluri conceptuale: conceptul cunoaşterii orientat spre conţinut - conceptul cunoaşterii orientat spre formă, metafizica înţeleasă ştiinţific - metafizica înţeleasă drept creaţie liberă, la care se pot adăuga distincţia dintre formele de gândire romantice şi postromantice şi formele de gândire luministe, raţionaliste şi liberaliste, ca şi deosebirea dintre stilul cultivat estetic şi cel sobru şi argumentativ. Revenind la prima distincţie menţionată, s-ar putea întreba dacă este posibil să identificăm criterii sigure pentru a evalua îndreptăţirea ambelor concepte de cunoaştere, fără a implica presupoziţii care anticipează sau ţin deja de un concept sau altul. Putem stabili că unul din concepte are prioritate sau e într-un anumit fel preferabil? Mai departe, deschid aceste concepte două modalităţi deopotrivă valoroase ale preocupării filosofice? Se poate vorbi de un concept unificat al cunoaşterii, care să reunească orientarea spre formă şi orientarea spre conţinut? Este această bifurcaţie conciliabilă sau filosofia e condamnată la o evoluţie pe două direcţii incomensurabile, corespunzătoare celor două concepte?

Cartea domnului Mircea Flonta se impune prin acurateţea discursului şi rigoarea argumentării, prin modul echilibrat în care cheamă în dialog şi cântăreşte poziţii opuse şi comentararea critică la literatura secundară. Cele zece studii pot fi „vizitate” ca zece şedinţe ale unui curs depre Kant. Ele stabilesc repere fundamentale pentru orice ucenicie care începe în marginea gândurilor lui Kant şi tinde spre miezul marilor probleme ale filosofiei.

 

comenteaza acest articol pe Forum