Dosar:  Teatru, film şi filosofie

Aventura corpului în teatru

impresii fragmentare de la conferinţa susţinută de actorul Dan Puric, 24 mai, în Facultatea de Filosofie -Bucureşti. Consemnate de Lavinia Marin

    Un nou limbaj, non-verbal, pe care toţi îl înţelegem dar prea puţini ştim să-l folosim, latent în noi, mai vechi decât orice cuvinte. Nici nu ştiam că există acolo dacă nu l-ar fi descoperit actorii. Şi toate aceste descoperiri au fost întâmplătoare, generate de spaimă, cenzură şi necesitate. Primul actor care a jucat fără cuvinte era în teatrul antic grecesc. Rămăsese fără voce şi, disperat, nu putea întrerupe spectacolul, a început să mimeze. Şi deşi o făcea pentru prima oară, publicul a înţeles totul şi l-a aclamat. În Evul Mediu, actorii commediei de'll arte umblau prin Europa, jucau în faţa atâtor străini ce nu le înţelegeau limba, au recurs firesc la limbajul gestual făcându-se înţeleşi peste tot. În timpul lui Ludovic XIV în Franţa exista interdicţia de a se vorbi pe scenă de teama aluziilor politice; dar actorii au ştiut din nou să se facă înţeleşi prin gesturi. Dar de atunci încolo corpul a devenit un simplu vehicol de cuvinte iar teatrul s-a intelectualizat.

„corpul este instrumentul păcatului dar şi vehicol de mântuire”

În secolul XIX s-a redescoperit acest limbaj şi a început teoretizarea lui. Dar oamenii care o făceau erau în afara şcolilor şi universităţilor, nu erau primiţi pe scenele oficiale, jucau în locuri neconvenţionale cu public puţin. Se supuneau unei asceze fizice şi gestuale de ani de zile, experimentau până atingeau perfecţiunea. Etienne de Croux a fost unul din cei care n-au dat niciodată un spectacol public în viaţa lui, dedicându-şi tot timpul cercetării fundamentale în acest domeniu. Spectacolele experiment aveau loc în apartamentul lui cu maxim 4 spectatori prieteni . El a făcut distincţia fundamentală între pantomimă (ce îşi propune dă dea iluzia realităţii, fiind doar imitaţie fidelă) şi mimă corporală (o evocare, aproape echivalentul conceptualizării din limbajul obişnuit). În mima artistică, un om care se trezeşte trebuie să evoce cum se trezeşte omenirea întreagă, nu doar un individ. La fel ca la Brâncuşi, cel care nu a sculptat o pasăre ce zboară, ci zborul însuşi.

„Rostul unei facultăţi de filosofie este acelaşi cu al unei facultăţi de arte: să te înveţe să vezi.”

Limbajul acesta este transcultural: l-au descoperit actorii teatrului japonez sau polinezian, l-au folosit şi europenii şi asiaticii, l-au înţeles oamenii din cele mai diverse straturi sociale, muncitori obosiţi la sfârşitul zilei de munca semialcoolizaţi, publicul iubitor manele de la Sala Palatului, ţăranii ce aplaudau iar pământul curgea din palmele lor aspre. Şi toţi au înţeles. Intelectualizarea teatrului îndepărtează prin snobism iar cei rămaşi în sală intelectualii nu se simt mai fericiţi; înconjuraţi de atâta artificialitate se înstrăinează şi ei de ei înşişi, de scenă şi de tot. Dar teatrul gestual, fără să coboare nimic din perfecţiunea artistică, fără să cadă în divertisment, reuşeşte să ridice publicul şi să îl apropie.

„pentru Jaques Copeau, Artaud şi ceilalţi, dimensiunea etică era foarte importantă. Ei nu îşi permiteau să facă compromisuri artistice. Rezultatul? O mare izolare socială. Rezultatul pe termen lung? O revoluţie în cultură. După cum spunea şi Brâncuşi, nu există energie morală risipită în zadar.”

 

comenteaza acest articol pe Forum