Dosar: Teatru, film şi filosofie

Chiar! de ce?

de Sebastian Grama, sebastian.grama@rfil.ro

 

     O scolie vag einsteiniană atârnată nu ştiu cărei legi a economiei de piaţă ar suna cam aşa: “Timpul se duce pe cât vin dosarele”. Una dintre consecinţele acestui ameţitor adevăr stă în aceea că m-am pomenit confruntat cu ostilitatea paginii albe la numai câteva ore înaintea momentului pe care îl desemnasem chiar eu pentru a înainta redacţiei textul (sper…) de faţă.
   Dacă eternitatea se bucură de o istorie (şi probabil că se bucură, de vreme ce a scris-o cineva…), clipa va fi trebuind să împărtăşească o atare şansă. Încă de pe la prânz (acum e bine trecut de miezul nopţii), am solicitat - cui am găsit prilejul - o idee, o sugestie, ce-o fi. Mi s-a propus, printre altele, descrierea unui teatru în care să mă simt minunat. M-am gândit că un teatru în care mă simt minunat este un teatru care, în seara X, oferă un spectacol sublim pe un text fabulos reconstruit impresionant pe scenă de un regizor genial, cu ajutorul unor actori fantastici. Destul de simplu… Ca să mai complic puţin lucrurile, am încercat să-mi închipui acest “falanster” în Facultatea de Filosofie. Mi-a dat ceva lejer suprarealist, cu profesori care, în dimineaţa de după, fac un pas în plus către studenţii din prima bancă şi dispar subit în fosa orchestrei. Nu mergea.
     O altă propunere (telefonică) a fost aceea de a explica de ce am creat, împreună cu Viorel Vizureanu, Cenaclul “T., F.&F.”. Am ripostat imediat, anunţând că nu văd nicicum rostul unui exerciţiu didactic. Mă aflam în autobuzul 168, în drum spre casă. La staţia următoare, încă nervos, mi-am zis: “Cum ar fi dacă m-aş apuca să dau de ştire, pe un ton fabricat din lemnul catedrei, că…”; după încă o staţie: “… că, de fapt, ce?...”; în fine, cea de-a treia staţie m-a încuiat: “Nu, serios acum, de ce?...”. Habar n-aveam de ce. Puteam găsi (ori inventa) mii de motive: că nouă ne place teatrul (subtil, nu?), că ne-am plictisit de filosofie, că sperăm să fim descoperiţi de cineva care să ne facă vedete, că suntem îndrăgostiţi de o regizoare (cu variantele: suntem de aceeaşi, ba nu, fiecare de câte câte una, dar nu regizoare, ci actriţe, numai că nu joacă, deocamdată sunt numai studente la Drept şi au intenţia de a concura data viitoare la UNATC). Nu, vrem să ne impresionăm studenţii, fiindcă suntem incompetenţi profesional şi căutăm ceva în care să ne remarcăm.
Pe scurt, am sfârşit prin a mă ului: “Chiar: de ce?...”.

Am aproximat în memorie nu puţinele discuţii cu diverşi oameni de teatru, implicaţi ori (încă) nu în activitatea Cenaclului. Profit pentru a-i numi - şi a le mulţumi şi a-i asigura că sunt întotdeauna aşteptaţi cu drag - pe Liviu Lucaci, Eusebiu Ştefănescu, Răzvan Vasilescu, Adrian Titieni, Şerban Pavlu, Delia Nartea, Ileana Olteanu, Andreea Bibiri, Alexandru Berceanu… Fiecare, într-un moment sau altul, ne-a dăruit un gând pentru a ne sprijini să traducem mai fidel ceea ce noi credeam a intui că “se poate”. Şi fiecare gând “ţinea”.
Însă firescul şi farmecul intimilor scenei redevenea problemă îndată ce, în solitudinea (uneori aglomerată) a profesorului de filosofie, replica n se făcea “p”, iar replica n+1 se făcea “q”.
    Abia coborâsem din 168, făgăduindu-mi cu toată responsabilitatea că mă voi lăsa de meserie şi că voi căuta ceva care să-mi pună la dispoziţie, pe lângă interesante întrebări, şi eficiente răspunsuri - când, traversând micul parc din faţa defunctului cinematograf Favorit, o imagine mi-a dezvăluit soluţia. Era imaginea cuiva stând pe o bancă. Oră târzie, noapte, becuri la cel puţin 20 de paşi. Neclara siluetă nu mişca. În asemenea condiţii, îi lipseau, în penumbră, chipul, statura, sexul, nu ştiai dacă doarme, veghează, râde, respiră, meditează… Despre ceea ce se găsea acolo nu puteam spune mai nimic în afară de “este”. Nu exista nici un impediment să trec mai departe, spre casă, fără ca prezenţa aceea abstractă să mă afecteze în vreun fel. Şi nu era nici o problemă dacă uitam cu 5 minute mai târziu “întâlnirea”. Mi-am pus atunci întrebarea (sinistră) ce ar fi dacă toate “întâlnirile” ar fi aşa. Într-o lume (scuzaţi referinţa culturală…) “care este”… Poate că fantasma unui astfel de infern aseptic a avut rolul său în luarea deciziei de a propune micul joc de-a complicitatea între scenă şi Lumea Ideilor…
      De-a lungul unui deceniu, mi s-a întâmplat (e drept că, Slavă Domnului, rar) să am de-a face cu “entităţi” aidoma celei din parc. O anume tendinţă a “sistemului” le va fi produs. Iar partea înspăimântătoare stă în amănuntul că, spre deosebire de abstractul personaj al povestirii, acele hieratice prezenţe apăreau în plină lumină, vădindu-şi absenţa oricărei trăsături, fără un zâmbet (nici măcar atunci când făceau “glume”), fără o încruntare, fără bucurie, fără lehamite, fără nimic. În faţa unui asemenea cyborg n-ai cum să te simţi, ca profesor chemat a comunica prin vorbe te miri ce, decât vinovat că uneori vocea-ţi mai asumă un ton, că poţi tuşi ori (odioasă eventualitate!...) respira. În nopţile următoare mă visam flaşnetă.
     Ni se vorbeşte frecvent, în ultima vreme, despre uşile deschise ale birourilor din alte locuri, despre căldura întâmpinărilor, despre colaborare şi toate cele. Avem a fi uniţi, a discuta, serviciul trebuie să fie ca o a doua familie, avem a ne înţelepţi laolaltă. Vom cunoaşte şi vom recunoaşte Marele Adevăr. Câte unul, desemnat (democratic, adică indiferent) prin tragere la sorţi, cel puţin o dată pe săptămână, le va adresa celorlalţi, cu emoţia rudei care toastează, un vibrant “A = A”. Vocea îi va suna puţin metalic. Iată, până la urmă, de ce…

 

comenteaza acest articol pe Forum

---

Alte articole de acelaşi autor:

Ai noştri (nr. 1)

O problemă de limbaj (nr. 2)

Sub noul sediu al facultăţii de filosofie a crescut un dinte (nr. 3)

Note asupra sensului "creaţiei" la Anselm de Canterbury şi la Henry Bergson (nr. 4)

Un ciob din Delos  (nr. 5)

Interviu: Spaţiul public şi filosofia (nr. 6)

dialog_underground.tl  (nr. 6)

Monitorizarea monitorizării mele (nr. 7)

     Aviz amatorilor (nr 8)

     SaP (Nr. 9)

     HESTUGMA (Luni nr. 10)