Cătălin Avramescu, idolul tinerei generaţii

de Iulian C. Costache, Filosofie - Bucureşti, an III

 

În numărul din aprilie al revistei Idei în Dialog a apărut un articol critic la adresa lui Mircea Eliade - O tragedie culturală - semnat de Cătălin Avramescu. Citindu-l, am rămas foarte surprins de criticile, foarte naive, care i se aduceau lui Eliade. Obişnuit cu maniera „dură” de a critica a d-lui Avramescu, adică luând cartea unui autor şi arătându-i neajunsurile, lipsurile şi eventualele greşeli, articolul nu avea nimic din toate acestea. Acest lucru mi-a trezit o bănuială. Nu sunt nici pe departe un specialist în Eliade, dar l-am citit aproape integral şi m-am străduit să-l înţeleg. Astfel, n-am cum să nu observ când cineva face afirmaţii absurde şi lipsite de temei la adresa lui Eliade, aşa cum se va dovedi şi în cazul d-lui Avramescu.
O să încep cu un mic amănunt despre Eliade. Înainte de a scrie un articol, critic sau nu, dedicat unui autor, el îl citea complet sau aproape complet pe autorul respectiv. În ce îl priveşte pe Cătălin Avramescu, acest lucru este extrem de simplu: el nu a scris decât o singură carte, cu mici variaţiuni pe ici pe colo. Dar să revenim la articolul din I.D., care ne spune foarte multe despre cât a citit dl. Avramescu din şi despre Eliade. Eu bănuiesc că nu a citit decât Maitreyi şi recenta biografie dedicată lui Eliade de Florin Ţurcanu, dar nu sunt sigur că a citit-o până la capăt.
Cătălin Avramescu îşi începe articolul cu o comparaţie între E. Gilson şi M. Eliade, cu scopul de a arăta că, deşi primul este unul dintre cei mai importanţi istorici ai filosofiei medievale, el nu este ridicat la rangul de simbol cultural cum este Eliade la noi. Autorul articolului este nedumerit de ce se întâmplă acest lucru. Răspunsul nu poate fi decât unul foarte simplu. Înainte de a răspunde aş vrea totuşi să dau un citat din Cioran care este - cred eu - cheia răspunsului: „Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit”. Gilson aparţine culturii franceze, una dintre cele mai mari culturi ale lumii, în care ridicarea lui la rangul de simbol cultural nu este necesară. Dar această paralelă, oricât de nefericită ar fi, nu se compară cu cea care urmează.
Această a doua paralelă m-a făcut să mă gândesc serios la pretenţiile pe care autorul articolului pare să le aibă, deoarece acest gen de afirmaţii nu se întâlnesc decât la elevi de liceu mediocri. Citez din articolul cu pricina: „Unde a scris Eliade ceva măcar pe departe comparabil cu, să zicem Tractatus-ul lui Wittgenstein? Sau cu Logica cercetării a lui Popper?” Se pare că este totuna a fi istoric al religiilor şi filosof. Nu ar fi fost mai corect dacă l-ar fi comparat pe Eliade cu un alt istoric al religiilor? Sigur că ar fi fost, dar atunci dl Avramescu n-ar mai fi putut să facă o comparaţie care să-l pună pe Eliade într-o lumină defavorabilă, deoarece Eliade este unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor.
O altă critică pe care dl Avramescu i-o aduce lui Eliade, luată probabil din „folclor”, deoarece am auzit-o foarte des, culmea, întotdeauna de la cei care nu citiseră din Eliade decât Maitreyi, are la bază distincţia care există între un gânditor şi un profesor sau savant. Gânditorul este acela care are o viziune proprie iar savantul acela care face doar o muncă de sistematizare. Eliade ar face parte din această a doua categorie, el nefiind nici pe departe un gânditor. Dl Avramescu subliniază, cu o siguranţă ieşită din comun pentru cineva care vorbeşte în necunoştinţă de cauză, că Eliade nu ar fi fost sub nici un chip un gânditor. Să nu fi auzit dl. Avramescu de idei precum sacrul este camuflat în profan, de dialectica hierofaniilor, de realizarea unei ontologii a sacrului sau de remitizarea omului care trăieşte într-o lume desacralizată? Sau să fi auzit şi să nu fi ştiut cine este autorul lor? Dl. Avramescu o ţine una şi bună că Eliade nu a fost un creator de idei. Ce pare însă să nu accepte este că Eliade s-a străduit probabil să înţeleagă fenomenul religios şi nu să creeze, cu orice chip, idei noi. Dar atunci când înţelegerea fenomenului religios a cerut-o, Eliade a fost şi creator de idei, şi de idei chiar foarte bune. Altfel cum credeţi că a ajuns acolo unde a ajuns?
Ni se mai spune că Eliade este un romancier mediocru şi ni se aduce drept dovadă că însuşi Eliade a recunoscut despre unul dintre romanele sale că l-ar fi scris pentru bani şi că nu are nici o valoare. Păi, dacă ne-am lua după astfel de afirmaţii, Borges (este primul exemplu care mi-a venit în minte pentru modestia lui exagerată) este cel mai prost scriitor. Să nu uităm însă - Eliade a fost de trei ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură şi motivul pentru care nu l-a primit a fost de natură politică. Eu cred că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a cataloga beletristica lui Eliade ca mediocră, sau poate ar fi mai bine dacă am citi-o.
Mai sunt multe, chiar prea multe, afirmaţii critice lipsite de orice temei la adresa lui Eliade în articolul amintit mai sus, dar mă opresc deocamdată aici. Să nu se înţeleagă însă greşit cum că eu aş susţine că Eliade nu poate fi criticat. Foarte bine, dacă cineva poate să-l critice, atunci să-l critice, dar să-i critice cărţile, nu să facă afirmaţii stupide de genul următor: că Eliade vorbea prost engleza, că a avut aventuri cu nu ştiu cine prin India, sau că de ce a plecat în Italia pe bani părinţilor etc. Vi se par cumva stupide aceste critici? Să ştiţi că toate se găsesc în articolul citat mai sus al domnului Avramescu .
Un articol scris într-un asemenea hal nu are cum să nu te pună pe gânduri în ce priveşte pretenţia de „intelectual de primă scenă” a d-lui Avramescu. Şi poate ar merita să ne gândim puţin şi la celelalte articole critice ale lui şi să punem la îndoială justeţea lor. Pentru mine este însă clar: la câte idei a creat dl Avramescu în articolul la care m-am referit, pot să spun, fără nici un dubiu, că dânsul este un „gânditor”, aşa cum Eliade n-a fost.

 

comenteaza acest articol pe Forum

---

Alte articole de acelaşi autor:

Artă şi morală (Luni nr. 10)