Precenzii
tarch inemptle
Pe meticulosul Ermo Stacz, care şi-a început jocul de-a fardul cu propriul nume, l-am întâlnit pentru prima oară în 2001. Este un om de o discreţie care frizează ermetismul. Toată insistenţa şi toate stratagemele sunt inutile atunci când vine vorba despre “tarch inemptle”, cartea la care lucrează de peste opt ani. Exceptând depistarea fortuită a unei glosolalii artaudiene (ceea ce lămureşte oarecum iniţiala minusculă; v. Artaud le Mômo, în A. Artaud, Oeuvres, Gallimard, Paris, 2004, p. 1128), nimic nu a mai adus vreun element legat de ceea ce, închis în biroul său, elaborează Ermo. Până ieri (22 iunie 2006). Când mi-a trimis un e-mail cu titlurile de capitole încheiate în momentul de faţă. Încă nu ştiu ce l-a determinat să comită această erezie atroce. Mă limitez a reproduce conţinutul documentului ataşat:
<Capitolul I: Este un fel de golf. Poate rada unui mic port. Oricum, un spaţiu semi-închis, la marginea Mării. Cîteva pontoane. Unul, nu prea lung, este perpendicular pe mal. Vreo două ambarcaţiuni de dimensiuni reduse. Nu-i soare, nici nu plouă. Apa este foarte limpede, o nuanţă verde. În ea plutesc animale moarte. Vreo patru cai. Două sau mai multe vaci. Un porc. Un iepure, poate nu doar atît. Plutesc între două ape, fie pe o parte, fie cu burta în sus. Plutesc liniştit, ca în imponderabilitate. Se văd cu o formidabilă claritate, au un aspect vag buretos. Degajă un calm absolut, aşa încît aproape că au ceva ameninţător. Lumina este densă, vîscoasă. În orice caz, animalele au murit înecate. Se înţelege asta chiar din expresia indiferentă a feţei lor şi din mişcarea lină de legănare.
Capitolul II: Noaptea răsufla în pumni, cu privirea în izul de frunză cu pieptul a iarbă. În chip. În acel parazit - cu tăişul absenţei legînd un fir de o altă plutire, în buza morbidă. Şi în mănunchiul aşternut pe linul străzii goale, degeaba întins pe un ochi... Şi dublul adunat la pas, cu toate apele uitării...
Capitolul III: Oboseşti pînă cînd nu mai vezi. Pînă cînd nu mai vorbeşti, nu mai plouă, nu mai există litere, idioţi, fructe, ziare, ţigara din mînă, planete, foaia pe care scrii, emisiunea de la TV, rîndurile astea. Şi s-a terminat.
Capitolul IV: Ţi-ai lăsat umbra să se prelingă pe cîteva cuvinte obosite... S-a strecurat, lichidă, prin ele - şi au rămas nişte monumente aproximative, poroase, o vagă plictiseală după ce disperările (obligatoriu hilare) s-au descompus. Lumina - ca un dublu labirint - a început să ia forma unei pîlnii. Cînd totul (înţeleg prin asta: totul) trecuse prin tot, în picăturile de vid a apărut chipul tău. Inert. Cuvintele, atunci, l-au înghiţit. Au rămas numai astea. Şi nici nu ştiu ce-aş face cu atît.
Capitolul V: “J’ai avalé une fameuse gorgée de poison. - Trois fois béni soit le conseil qui m’est arrivé! - Les entrailles me brûlent. La violence du venin tord mes membres, me rend difforme, me terrasse. Je meurs de soif, j’étouffe, je ne puis crier” (Rimbaud, Une Saison en Enfer, “Nuit de l’Enfer”). Eu am scris primul această frumoasă declaraţie, Doamnă, însă Dumneavoastră ştiţi bine că precaritatea condiţiilor materiale din ţara noastră favorizează plagiatul.
Capitolul VI: Ca şi cum n-aş fi observat că privirea îţi era goală de toate animalele care te înlănţuiseră în alunecarea lor, te-ai adăugat ţie-ţi dinlăuntru şi te-ai rostit. Ţi-ai rostit fiecare linie, de la marginea buzelor pînă la începutul umbrei. Îţi era teamă şi rîdeai de o urmă care te despica în două corpuri opuse. Punct peste punct. Erai o aliteraţie ratată, o fractură în propria-(ţ)i aşteptare, mimîndu-te atunci cînd îţi descompuneai numele în cîte o repetiţie şi căutîndu-te ca pe sursa unui ecou însingurat: inutil… Şi - mai ales - ţi-era teamă că te văzuseşi văzută… Asta nu vedeai… N-ai înţeles nimic… Mai bine… Cuvîntul - tot nu-l spun…
Capitolul VII: Obiectele preluaseră, pînă la urmă, totul. Un fel de lume ca un tic nervos. De lucruri singure. D-aia şi rîzi.
Capitolul VIII: Mi-am inventat un perete în frunte, o ţigară amuzată (un pic amar), o etichetă pe o sticlă în zori, cîteva trepte coborînd o scrumieră, nişte faguri pustiiţi de nu mai ştiu care viitor, un pian fumegînd, o listă cu patru liste, opt exigenţe morfologice ori obosite (cred că era pe una dintre plajele trecute pe aici), o iarnă strategică, un acord lăsat puţin pe dreapta, o masă cu fişe bete în loc de picioare, cam nouă serii de linii tangente la uşile tuturor camerelor goale din oraş (pentru că nu suport altceva decît oraşul), dar n-am înţeles unde naibii te rătăciseşi.
Capitolul IX: te-am numit te-am gîndit te-am zis te-am întrebat te-am mîncat te-am dizolvat te-am scris te-am deschis te-am însemnat te-am pus te-am luat te-am împăturit te-am deliberat te-am exclamat şi te-am repetat te-am lichefiat te-am declamat te-am replicat te-am focusat te-am silabisit te-am depozitat te-am existat te-am cumpărat te-am subsistat te-am tratat te-am convenit te-am plebiscitat te-am realizat te-am votat te-am electorat te-am citat rimat încrucişat te-am exersat te-am ieftinit scumpit fiinţat licitat vîndut şi te-am copiat elidat aferatonificat alintatins te-am individuat şi ritmat şi te-am eviscerat te-am relaţionat te-am conceputilat te-am fixat te-am redataşat te-am zăvorît te-am adnotat te-am sfidat te-am revăzut te-am mutilat înnobilat scăzut eliminat şi te-am recuperat extirpat erijat eronat te-am scos te-am exilat reparat te-am respirat te-am linşat te-am acordat te-am erodat şi poate chiar te-am şi uitat te-am păstrat şi nici nu te-am avut - pentru că... habar n-am de ce...
Capitolul X: Mi-au nins vorbele (sau tăcerile) ochilor tăi pe tîmple, asta e sigur, fiindcă dă bine ca metaforă, după cum şi nopţile ochilor mi-au nins tăcerea (sau vorba) ta - la tîmple - , şi ochii nopţilor tale mi-au tăcut ninsoarea, tîmplele vorbelor înnoptîndu-mi nins tăcerea, căci noaptea vorbelor tale ningea pe tîmpla tăcută, iar ninsoarea nopţii ochea tîmpla vorbelor, în timp ce noaptea ta tăcea tîmpla, ochiul ningea vorbind şi - oricum, eşti o curvă.
Capitolul XI: De cînd ţi-am uitat numele (pentru că nu mi-ai mai dat nici un telefon, nici un semn, nimic...), am început să revăd episoade vechi, precum acea zi de 29 iulie 1014, cînd, după intîlnirea de la Belasiţa, a fost organizată scoaterea ochilor a 14000 de prizonieri. Ascultam jazz imaginîndu-mi-te goală pe o şenilă de Cordoba - inimitabilă. Doar Velasquez rămăsese în şopronul ridicat pe lac, în a cărui parte opusă trona (cu un violoncel în cîrcă) Tolstoi, foarte beat. Acolo ningea. Însă, probabil într-o pauză după kareniniana tură de la orele 11, Maestrul îţi picta un sîn auriu, parmenidian pe marginile amarnice, străvezii de Maya recuperată în corpul unui Georg Wilhelm Friedrich Heineken (prietenii ştiu de ce...). Totul - pe terasa unei cîrciumi din centrul Bucureştilor (unde, meschină, de fiecare dată, ai refuzat să întîrzii, găsindu-ţi pretexte puerile). Am plătit şi - recitindu-mi jurnalul - am plecat lent, lent, gîndindu-mă la imbecilul care mă aşteaptă într-un taxi la Eroilor, să mă lase în Drumul Taberei, că poate-l voi aburi numindu-te, ceea ce are un aer aproape egal, pentru mine, cu istoria. Păcat, totuşi, că nici măcar tu n-ai înţeles nimic. Eşti proastă.
Capitolul XII: I-e culoare puţin cînd îmi zice că tace, i-e amar cînd aude amplul senin al atingerii eşuate, i-e de ochi pînă rîde cînd se face că pleacă, i-e de alb într-o algă şi de aburi în ora ciobită - numai de pînzele aşteptării nu i se mai clipeşte un pic şi de mine.
Capitolul XIII: Cad peşti. Unul cîte unul, în chip necesar, vin să-şi piardă suflul pe asfalt, gîndindu-se la un Robinet imens, cu trăsături niciodată aproximabile. Dar nici unul, pînă la capăt, n-a înţeles de ce trebuie să bîjbîie, să ardă gazul, aerul, etapele. Am căzut. Nu mai ştiu ce să inventez ca să mă auzi, nici măcar o aversă ichtiomorfă. (Interpretare facilă: ICHTUS, Orbi, Van Gogh, inutilitatea oricărei interpretări).
Capitolul XIV: Am dansat cu amintirea de alcool a muzicii tale, a furiei, a tăcerii, a valului obscen prelins pe şold… Iar dacă-ţi aproximam idioţenia la vreme, poate că n-ai mai fi devenit algă. Sau poate că da. Nu cîştigi nimic obsedîndu-mă!...
Capitolul XV: Dacă timpul n-ar fi provizoriu - n-ai mai scrie nimic.
Capitolul XVI: Trupul ţi se dizolvă de-o voce pe mal … Nu ştii nici tu cine o zice, ai rotunjit un şold eufonic sub o ţigară-ncercănată, goală de sine. Construindu-ţi la plictiseală absenţa lîngă un zîmbet de nisip… Fiindcă mergi, cuvînt pe cuvînt, repetată aşa cum te şi respiri în fiecare celălalt, mereu - lină de indiferenţă, ritmîndu-te (vidă) peste un pas înmărmurit… Iar fumul şoptit al pleoapei te voalează-ntr-o spirală smulsă către largul a nimic, după cum nu poţi atinge o tăcere fixată pe dunga unei lacrimi.
Capitolul XVII: Dă-mi voie, măcar, să-mi păstrez o halbă din cîţi ani au curs.
(-Imediat).
Capitolul XVIII: Îmi doresc totul. Vreau să am calorifer, maşină de spălat, aragaz, becuri (electricitatea este ceva minunat), o sonerie, plante-n casă, dar şi casă, un autoturism cu volan, cutie poştală, radio, clanţe, hotă, veceu, preşuri, taburete, ţevi în baie, telefon, ascuţitoare, noptieră, geam la ferestre, computer, nişte scrumiere, bibliotecă, uşi, chef, răbdare, sens, bani, glas, pantofi, copii, frigider, papiote, ţigări, diplomă, chei, bicicletă, şuruburi de schimb, o mică piscină, heliodrom, bilete la film, conturi în bancă, adresele vedetelor, cam patru solniţe, puls, apă, idei şi umbrelă. Dar NU mai vreau să am de-a face cu tine.
Capitolul XIX: Fulgerul POATE să cadă de două ori în acelaşi loc. Fie şi chiar simultan.
Capitolul XX: Ieri nici n-o să mai fii, mîine probabil că nu m-ai auzit; bine (totuşi) că alaltăieri o să te caut, fiindcă poimîine te-am pierdut; rămîne să taci anul trecut, mai ales dacă luna viitoare am aflat că apăruseşi în oboseala unei aşteptări. Am să te trec aidoma sfîrşitului.
Capitolul XXI: (lipseşte).
Capitolul XXII: Nu ţi-ar fi greu să fiu, dar văd bine că nu sînt. Am, pe aici pe undeva, în cameră, doar fila de penumbră a unui cuvînt pe care nu ţi-l mai pot gîndi – fiindcă nu mai am glas. Fiindcă este ca şi cum aş deveni ritm în tăcerea ta… Nu că s-ar anula o seară din cine ştie ce anotimp, lîngă o floare deghizată în pahar… Şi nici că nu…
Capitolul XXII: Apa care ştie să înoate, faţa orală, cadavrul cu 3 uşi, coatele rabatabile, virgula detaşabilă, vînatul imponderabil, terenul cu paranteze, mătura efervescentă, pauza la umbra lacului, pojarul afectiv, blenoragia interactivă, simfonia cu pneuri, musca puberă, geografia dodecafonică, bubele îndoite, plămînii erudiţi, pajişti în formă de pian, conceptul în comă, sertare bilingve, punctul obez, clape lichide, pîrghia în 6 timpi, în rest nu mai rămăsese decît ceea ce s-a pierdut>.
