ÎN AGORA MINCIUNII

Gabriel Liiceanu
Despre minciună.
Surse clasice ale moralei politice (Sofocle, Platon, Machiavelli). Cazul României
Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Ar putea părea surprinzător că un paradigmatic iubitor de adevăr, Platon, pune la temelia statului ideal o minciună necesară - mitul metalelor. În fond însă, spectrul minciunii se va fi insinuat nu doar în primele încercări de filosofie politică; el a bântuit dintotdeauna agora oricărei cetăţi reale. Dar până unde poate fi legitimată teoretic sau tolerată în mod real insinuarea minciunii în viaţa publică? Cum şi în numele a ce se instalează minciuna politică în intervalul dintre acceptare şi interdicţie? Cartea domnului Liiceanu Despre minciună asumă o atare interogaţie; ea pune sub lupa analizei filosofice complicitatea minciunii cu politicul şi propune o nuanţare în privinţa dublei potenţialităţi a minciunii. Devastatoare sau fructuoasă - în funcţie de circumstanţe, minciuna poate fi atât expresia brută a imoralităţii, cât şi termen necesar într-o “morală de a doua instanţă”. Acest tip de morală, care are flexibilitatea de a alege un rău temporar în vederea binelui, se constituie în nucleul problematic, în intriga ideatică a textului. 
Scenariul “moralei de a doua instanţă” e urmărit în regie antică şi renascentistă: în piesa Filoctet a lui Sofocle, în dialogul platonic de tinereţe Hippias Minor, în Principele lui Machiavelli. În contrapunct, teribilul-nefamiliar al minciunii, deinon-ul, “cumpliţenia” ei se lasă identificate atât în lumea greacă, cât şi în drama - strivitor de reală - a comunismului. Aşadar, o dublă cercetare urmărind dublul sens al acestui pharmakon al minciunii publice. De o parte - minciuna necesară, eficace sau chiar salvatoare politic; de cealaltă parte - minciuna care otrăveşte spiritul unei comunităţi, fatală înstrăinare de simţul libertăţii şi al adevărului.

O arheologie a esenţelor morale
Suntem invitaţi să citim în Filoctet primul act de întemeiere a politicii pe “deturnarea funcţiei verbului”(p.17). Confuntarea verbală dintre Neoptolem şi Odiseu este preluată într-o arheologie a esenţelor morale. Asistăm, în fapt, la intrarea în coliziune şi în “negociere” a două formule de acţiune politică: ecuaţia lui Ahile, centrată pe faptă, pe asocierea forţă-curaj, şi ecuaţia lui Odiseu, care operează cu vicelşugul, cu logos-ul pervertit. Codul onoarei şi morala clasică apun sub forţa de seducţie a versatilităţii, a polytropiei odiseice - cea niciodată departe de convertirea în ticăloşie pragmatică.
Din Hippias Minor interesează propunerea unei justificări teoretice pentru valorificarea publică a minciunii, dar şi alunecarea spre o înfricoşătoare indistincţie bine-rău. Sunt urmărite astfel sofismele lui Socrate care duc la concluzia că cel mai ştiutor trebuie să fie stăpânitorul şi mânuitorul perfect al minciunii, al răului. O a treia secţiune a volumului Despre minciună aduce în prim plan asimilarea fraudei verbale şi comportamentale în scenariul binelui comun. Departe de ecourile vârstei homerice, emancipată faţă de exigenţele eticii artistotelice şi ale celei creştine, gândirea lui Machiavelli arată că, într-o lume căzută, răul poate avea o funcţie de reglaj. Complicitatea temporară cu minciuna este admisă pentru a preveni invazia unui rău mai mare şi, în consecinţă, morala politică se instituie ca morală de a doua instanţă.

Cum-ul minciunii. Demascarea imoralităţii
Rămâne însă minciuna o simplă “sincopă malefică pusă în slujba binelui” (p.61)? Nu cumva minciuna-venenum ajunge să se ridice, ipocrit şi sfidător, drept “coloană vertebrală a Răului”? (idem) Dacă analiza lui Filoctet şi a Principelui subliniază că important este în numele a ce minţim, scopul vizat prin minciună, raportarea critică la legionarism şi comunism pune în lumină cum-ul răului folosit ca mijloc, respectiv cum-ul minciunii. Acest cum pare a furniza criteriul recunoaşterii imoralităţii. Astfel, a fi monotropic în violenţă, ca şi a impune prin teroare o minciună colectivă, omniprezentă, atotcorupătoare, sunt indicii pentru a demasca amintitele regimuri ca imorale. Surprinzător, disecţia modală a minciunii comuniste arată că există un registru autentic şi unul inautentic al minciunii. Dincolo de minciuna “adevărată”, crezută sincer de către cel minţit, putem vorbi de una doar simulată, unde mincinosul şi minţitul îşi joacă rolurile în contextul unei imense prefăcătorii.

Finalizarea actului cathartic
Vorbind despre situaţia României după 1989, domnul Liiceanu atrage atenţia că imersiunea prelungită în minciuna publică a comunismului are nevoie de o katharsis, iar purificarea trebuie lăsată să se consume până la capăt. Românii nu şi-au trăit însă, consecvent şi complet, purificarea, fapt pentru care stau încă sub zodia vechilor activişti. Tonul asumat în partea finală a textului este cel al lucidităţii istorice. Dar nu ne mai întâlnim aici, ca în Apel către lichele, cu convocarea Spânului la a se recunoaşte şi retrage ca Spân, căci Spânul pare a fi răspuns apelului cu o şi mai straşnică instalare în propria impostură. Ne întâlnim, în schimb, cu vibraţia dorinţei ca România să ajungă la gradul de maturitate în care va opune lanţului imposturii acel principe virtuoso, agent al moralei de a doua instanţă, capabil de a finaliza actul cathartic.
Scriitură vivace, în care turnura şi apăsarea verbului au tonusul conferinţei vii, cartea domnului Liiceanu dă mult de înţeles şi de gândit. Ea atrage atenţia că povestea omului, întrucât ţine fundamental de libertate, implică posibilitatea fraudei continue şi a răului generalizabil. Pare însă că nu este întotdeuna uşor, mai ales din interiorul unei situaţii istorice efervescente, tulburi, să distingem între minciuna moralei de a doua instanţă şi minciuna imoralităţii. Modificările din cum-ul minciunii sunt uneori greu de sesizat. Ele se pot arăta, dar se pot şi ascunde o perioadă, timp în care răul proliferează, acţionează, corupe poziţii-cheie.
Aşadar, calea care asumă episoade ale răului pentru a ajunge la bine nu este lipsită de riscuri. Binele vizat se poate sufoca în acumularea acestor episoade, se poate adumbri prin pactul cu răul. Care va fi garanţia că binele final rămâne pur, necorupt, atunci când demersul de obţinere a lui se împărtăşeşte din rău? Vorbind de binele şi răul public, ar părea că avem nevoie de un fundament care să treacă dincolo de politic şi de pragmatismele sale de suprafaţă - un fundament asemenea unui platonic Bine în sine, care guvernează tot ce fiinţează şi prin aceasta şi viaţa cetăţii. De altfel, ne putem întreba prin ce paideie, în ce “cultură” s-ar putea forma cârmuitorul care va cântări virtuţile salvatoare ale binelui şi răului, care va şti să se situeze înţelept în morala de primă sau de a doua instanţă. În straturile sale de adâncime, meditaţia filosofică despre minciună deschide către sensul binelui. O deschidere ce trimite la taina libertăţii umane şi la rostul întâlnirilor - din “lumea căzută” - dintre bine şi rău.

...............................................................................................................
Morala şi instanţele sale
În morala de prima instanţă, un scop onorabil este urmărit apelând la mijloace onorabile. “La limită, scopul poate fi sacrificat de dragul mijlocului. Ceea ce înseamnă: nu se poate birui cu orice mijloc şi cu orice preţ” (p.22). “Binele comun” nu poate fi atins prin acţiuni necinstite, prin trucuri, prin fapte întemeiate pe ipostaze ale minciunii sau pe secvenţe ale răului.
Morala de a doua instanţă presupune “folosirea cu virtuozitate a oricărui tertip din recuzita «răului» în vederea atingerii «binelui comun»”(p.7). Un scop bun poate fi slujit prin mijloace precum minciuna, înşelătoria, forţa, cruzimea, violenţa. Morala politică modernă se clădeşte pornind de la următoarea convingere: “Binele pur e pasager şi fragil, el trebuie să caute întăriri prin justa dozare a răului.” (p.47).
În numele moralei de a doua instanţă:
- Churchill nu i-a prevenit pe locuitorii oraşului Coventry că vor fi bombardaţi, pentru ca germanii să nu afle că le-a fost spart codul militar secret;
- s-a hotărât aruncarea bombei de la Hiroshima;
- americanii au intervenit în 2004 în Irak. (pp.49-50).
Din culisele minciunii publice
Minciuna în comunism:

1. este standardizată şi articulată sistematic ca ideologie
2. nu trece ca adevăr prin vicleşug, ci se impune ca adevăr prin teroare
3. este multiplicată într-un joc de oglinzi, devenind minciună colectivă
4. este atotcuprinzătoare: toţi mint şi mint în orice direcţie, în orice domeniu (pp.63-66).