Filosoful politic ce ar vrea să încadreze anarhismul în grila clasică stânga-dreapta s-ar lovi de o dificultate insurmontabilă: anarhismul e de mai multe feluri; există anarhism colectivist şi individualist, creştin şi sindicalist ba chiar şi ecologist – şi toate acestea par că se extind şi acaparează întreg spectrul politic. Dacă cineva ar încerca să afle care din acestea e adevăratul anarhism ar face o mare greşeală pentru că toate sunt legitime şi toate au ceva în comun însă acel ceva caracteristic tuturora eludează orice filosofie politică pentru că aparţine de fapt eticii.

Teoriile politice clasice presupun cu destulă uşurinţă o idee altfel atroce: că dacă oamenii ar fi lăsaţi de capul lor singuri, fără nici un fel de coerciţie, ei s-ar omorî unii pe alţii. Prin urmare oamenii trebuie constrânşi de Stat să nu sară unii la gâtul altora; ordinea e o condiţie necesară a libertăţii – care seamănă mai mult cu acel spaţiu de 5 mp pe care îl are un leu în cuşcă la Zoo: un spaţiu mic dar în care nimeni nu poate să intre. Anarhiştii refuză să accepte această viziune sumbră aspura naturii umane; oamenii au fost creaţi pentru libertate şi ei sunt în stare să trăiasă liberi fără să îşi facă rău; libertatea e anterioară ordinii politice pe care o şi întemeiază – spun anarhiştii.

Ideea că oamenii sunt liberi prin natura lor e mai veche şi a fost explicată poate cel mai bine de Kant. Secolul XX a favorizat o viziune mai sumbră asupra naturii umane, omul fiind văzut ca o jucărie neajutorată cauzată de tot felul de factori biologici, culturali şi psihologici. La capătul disputei între anarhişti şi ceilalţi gânditori clasici stă o opţiune ontologică pentru o anumită natură umană. Cine are dreptate? E greu de răspuns însă e clar că dacă oamenii chiar s-ar crede pe ei înşişi cauzaţi de tot felul de factori externi şi impersonali (aşa cum îi vede filosofia politică clasică) probabil că ei ar refuza să mai trăiască o asemenea viaţă şi s-ar sinucide. Oamenii se cred liberi şi vor să se creadă liberi în ciuda oricăror dovezi ştiinţifice.

Şi atunci de ce nu devin cu toţii anarhişti? Răspunsul acestei întrebări se găseşte probabil în scena Marelui Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov. În acea scenă un bătrân inchizitor, vorbind în numele diavolului, îi spune lui Iisus că oamenii nu vor să fie liberi, niciodată nu au vrut şi că în clipa când primesc libertatea ei se şi grăbesc să o cedeze cuiva. În alt context, discursul respectiv ar fi putut fi susţinut cu succes de orice filosof contractualist. Avea dreptate bătrânul inchizitor? Vor sau nu oamenii să fie liberi?

E greu de dat un răspuns clar. Unii vor, alţii nu; important pentru toţi e să creadă că au posibilitatea libertăţii chiar dacă nu se folosesc de asta. Anarhiştii consideră că oamenii ar trebui să fie cu toţii liberi pentru că ei pun un mare preţ pe demnitatea umană. Gânditorii politici clasici valorizează mai degrabă securitatea individuală şi îi tratează pe oameni ca pe nişte copii. Unii oameni se mulţumesc într-adevăr doar cu cei 5 mp numai să ştie că sunt ai lor, alţii nici nu vor să audă de asta – însă cei din prima categorie vor fi întotdeauna mai mulţi.
Care este însă argumentul anarhistului în faţa unui om care vrea să îşi trăiască viaţa umil şi liniştit într-o confortabilă cuşcă de Stat? Este un argument al cunoaşterii: anarhistul ştie cum e să fii într-un stat dar şi cum e să fii liber. Ceilalţi nu cunosc decât o faţă a monedei şi atunci alegerea lor nu se face în cunoştinţă de cauză, nu este de fapt o alegere propriu zis. Toţi ne naştem într-un stat şi toţi cunoaştem constrângerile coerciţiei de la început; puţini ştiu cum e altfel. Argumentul anarhistului e acesta: „încercaţi măcar pentru puţin timp să vedeţi cum e să fiţi liberi. Dacă după aceea veţi voi să vă întoarceţi în cuşcă, e OK. Dar trebuie să vedeţi şi lumea de după gratii ca să puteţi alege.”