Ce influenţe au venit dinspre filosofie de-a lungul carierei dumneavoastră ?

I.I.: Atât din unele lecturi din tinereţe, cât şi din contactele cu intelectuali de prestigiu, pe care i-am cunoscut şi cu care am întreţinut relaţii amicale (Athanase Joja, Tudor Bugnariu, D.D. Roşca, D. Ghişe, Călina Mare, Radu Florian, Niculae Bellu, Henry Wald, Ion Ianoşi), am fost la curent cu multe din dezbaterile teoretice şi căutările de ieşire din perioada sumbră, dogmatică prin care a trecut filosofia la noi.
            Personal am fost atras mai mult de acele evoluţii şi dezbateri legate de progresele în domeniul cunoaşterii, bazate pe marile descoperiri din ştiinţele naturii, din fizică şi chimie şi mai ales de progresele spectaculoase din ultimele decenii ale noilor tehnologii, care au revoluţionat dezvoltarea societăţii. Formaţia mea inginerească m-a apropiat, de asemenea, de problemele globale şi ale dezvoltării durabile, ştiinţifice şi politice din ultimele patru decenii. 

Ce filosof mai citiţi cu plăcere astăzi ?

I.I.: Lecturile filosofice sunt mai sporadice, în schimb am parcurs cu plăcere unele scrieri importante ale unor economişti cunoscuţi, precum regretatul John Kenneth Galbraith sau Joseph Stiglitz şi ale unor politologi precum Thierry de Montbrial sau Jacques Attali. Lecturile preferate au fost însă legate de problemele globale, de la unele lucrări apărute sub egida Clubului de la Roma, la rapoartele anuale ale World Watch Institute sau lucrările cunoscutului globalist Lester Brown.

Aţi menţionat în mod repetat necesitatea dezvoltării unei gândiri de stânga şi în România, dând ca exemplu lucrări recente ale lui Lionel Jospin:”Lumea aşa cum o văd eu”, sau Joseph Stiglitz, “Comerţ echitabil pentru toţi”. De unde va apărea ea ?

I.I.: Ca să reiau o vorbă a profesorului Radu Florian, nu fac parte dintre acei pentru care moda este mai importantă decât propria identitate. Gândirea de stânga va reveni în forţă, nu am nici cea mai mică îndoială. Spaţiul universitar cred că va fi cel care va da semnalul. Dar nu trebuie să ne aşteptăm să vedem gândirea de stânga ca pe o modă, cum e percepută dreapta astăzi. Ci ca sistem articulat de gândire şi, fără a folosi vorbe mari, ca un mod de viaţă. Ea este vital necesară într-o ţară ca a noastră, cu probleme sociale atât de grave, aşa cum ea se impune tot mai mult în lumea de azi.

În anii ’70 aţi fost acuzat de “deviere intelectualistă”. La bilanţul mandatului de preşedinte 2000-2004 aţi prezentat drept una dintre realizări “consolidarea societăţii civile”. În ciuda criticilor ce v-au fost aduse din această direcţie, de ce este bine să joace un rol şi intelectualii şi societatea civilă în România?

I.I.:Etichetarea respectivă m-a onorat pentru că ea se referea la repulsia mea faţă de închistare, dogmatism şi practicile cultului personalităţii. În ceea ce priveşte nevoia de afirmare mai activă a societăţii civile, mă refeream critic la pretenţia unui grup minoritar de a confisca dezbaterea de idei şi de a se identifica de o manieră totalitară cu societatea civilă. Or, societatea civilă nu se poate reduce la SAR sau GDS.
            Intelectualii rămân sarea în bucate a unei naţiuni. Iar societatea civilă nu trebuie să fie nici de stânga, nici de dreapta. Din punctul meu de vedere, principalele valori ce structurează societatea civilă aparţin umanismului şi într-un fel sunt dincolo de stânga şi de dreapta.        

În democraţie, care poate fi influenţa filosofiei şi gândirii politice asupra politicienilor?

I.I.: Într-un fel, ca şi ceea ce întruchipează simbolul filosofiei, care e bufniţa. Adică acela de a vedea în întuneric. De a deschide căi. De a face posibil lungul drum al ideii către oameni. De a structura dezbaterea de idei şi de a încuraja un climat de normalitate a scenei politice. Această influenţă nu trebuie să fie exagerată, dar nici nu mai poate fi ignorată, ca până acum.   

De ce credeţi că în România postdecembristă, majoritatea studenţilor par să fi fost orientaţi înspre dreapta, mai curând decât înspre stânga eşichierului politic ?

I.I.: Nu am deloc certitudinea că majoritatea studenţilor este orientată, aşa cum spuneţi, înspre dreapta eşichierului politic. În această prejudecată găsim încă un temei al originalităţii debordante a vieţii noastre politice. Am stat de vorbă cu mulţi studenţi, cu mulţi tineri, în general, din diferite medii şi nu mi s-a părut absolut deloc că ar nutri convingeri liberale! Mai degrabă, vorbim despre o modă, decât despre credinţe. De o minoritate zgomotoasă care a uzurpat vocea tăcută şi decentă a mişcării studenţeşti. Dreapta a fost mai „simpatică” în România. A guvernat rar şi suficient de prost, încât lumea să uite. Studenţii care au umplut în seara turului doi al prezidenţialelor peronul Gării de Nord, nu l-au votat pe Traian Băsescu pentru că au crezut în social-democratul Băsescu, între timp popularul, la propriu şi la figurat, Traian Băsescu. Ci pentru că au votat un tip simpatic, de gaşcă. Pentru că era cool. Unul de-al lor. Adrian Năstase a fost prea sobru şi a avut acea linearitate aparent anti-harismatică pe care ţi-o dau performanţa economică şi capacitatea de a administra eficient. Nu trebuie să uităm că guvernul Năstase a fost cel mai eficient guvern post-decembrist. Iar calităţile personale ale lui Adrian Năstase, cu toată manipularea mediatică din ultimul timp, nu pot fi sub niciun chip minimalizate. Aici strategia agresivă, nu lipsită de ingeniozitate a dreptei, a fost superioară şi trebuie să recunoaştem asta. Stânga a fost preocupată să guverneze, în timp ce dreapta îşi sintetiza programul de guvernare pe ecranele celularelor...Este doar o chestiune de timp până când studenţii vor deveni şi în România promotorii ideilor social-democrate de egalitate a şanselor, de echilibru social, de stingere a inegalităţilor. În sprijinul acestui orizont de aşteptare stă toată istoria mişcării studenţeşti europene.  

Una dintre rămăşiţele perioadei imediat post-decembriste este răbdarea faţă de “consolidarea” democraţiei şi reformarea lentă a mecanismelor sociale. Ce aţi spune unui tânăr ce nu îşi aminteşte respectiva perioadă şi nu vrea s-o exploreze, deşi vrea maximul posibil hic et nunc ?
I.I.: Sigur că ne dorim cu toţii să trăim în cea mai frumoasă dintre lumile posibile. E extrem de dificil însă să înţelegem ce s-a întâmplat cu adevărat în decembrie 1989. Vorbim despre căderea unei lumi şi despre construcţia unei alte lumi. Suntem încă prea aproape de evenimentele de atunci şi grila politicii este încă preeminentă celei a istoriei. Unui tânăr care nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi în lunile care au urmat, i-aş reaminti sloganurile esenţiale ale Revoluţiei Române. Atunci s-a strigat: Vom muri şi vom fi liberi! În nici o altă Revoluţie nu s-a postulat libertatea ca realitatea supremă. Şi Toma d’Aquino credea că, atunci când o nouă fiinţă umană apare pe lume, se naşte din nou ideea de libertate. Prejudecăţile şi dezbinările au apărut mai târziu. Ura împotriva lui Ceauşescu ne-a unit, libertatea ne-a dezbinat şi ne-a înrăit.
             Unii ar fi vrut ca reformele să fie mai radicale. De atâta analiză a cozii câinelui, ca să vedem unde facem incizia, coada i-a devenit atât de stufoasă, încât semăna la un moment dat cu o vulpe! Adică aveam de-a face cu o nouă realitate, în care coada câinelui nu mai conta! Probabil că o să contrariez, dar aici este una din marile mele păreri de rău. Că a trebuit să facem concesii, în faţa presiunilor dreptei, neglijând tocmai categoriile noastre tradiţionale de votanţi. S-au făcut şi greşeli, unele inevitabile. Nu trebuie să uităm nici un moment uriaşul decalaj de dezvoltare care ne desparte de Occident. Lentoarea de care vorbiţi este rezultatul acestor decalaje, în primul rând, nu al lipsei de voinţă politică, aşa cum se insinuează. Altfel, îmi vine în minte o vorbă: tot ce s-a întâmplat era inevitabil, tot ce nu s-a întâmplat era imposibil. Dar mai ales cea lui Tudor Vianu: “un tânăr are dreptate doar pentru că e un tânăr”...   

Ar trebui politicienii / clasa politică postdecembristă să-şi recunoască vreo vină, cât de mică, în ceea  ce priveşte emigrarea tinerilor, migraţia forţei de muncă, declinul cercetării,  creşterea absenteismului, extremismului, manelismului etc ?

I.I.:E o întrebare extrem de complexă. O să încerc să răspund cât mai succint. Din start vă răspund că are o vină, pentru că politicianul este prin excelenţă ţapul ispăşitor. Oamenii îi deleagă speranţele şi responsabilităţile, după care se retrag în aşteptare.
            Eu sunt mai puţin pesimist ca alţii. Am văzut în marile centre de cercetare din Statele Unite şi din Europa numeroşi tineri care au părăsit România, dar care continuă să facă o foarte bună propagandă ţării. Lumea a devenit un sat planetar şi nu trebuie să ne surprindă această mutaţie. Mai grav este că numărul celor activi, al celor care susţin economia naţională a devenit mai mic decât al celor care beneficiază de pe urma muncii lor. Asta creează dezechilibre extrem de grave. Altfel,  aşa-numiţii căpşunari, şi îmi pare rău de faptul că acest termen a căpătat o nuanţă peiorativă, în maniera în care domnul Jourdain făcea proză, sunt promotorii capitalismului în România. Ba mai mult, ei sunt agenţii europenizării, agenţii schimbării în România. Sumele pe care ei le-au investit în ţară sunt impresionante. Multe localităţi cunosc o dezvoltare remarcabilă pe baza profiturilor înregistrate de familii ai căror membri lucrează în străinătate.
            Absenteismul este, indiscutabil, consecinţa calităţii de multe ori îndoielnice a clasei noastre politice. Pe de altă parte, absenteismul nu este niciodată o soluţie. La rigoare, toată politica pe care o faci se rezumă la o ştampilă aplicată pe buletinul de vot. Ceea ce nu înţelegem încă este faptul că politica este un parteneriat, nu o delegare pasivă de responsabilităţi.
            Despre manelism, nu ştiu ce să vă spun. La umbra kitschului în floare, mulţi manelişti se arată. De altfel, cred că vă referiţi la maneliştii din politică...                 

Sunteţi un om de ştiinţă şi un suporter al dezvoltării durabile, deci vă gândiţi la viitor. În câteva cuvinte şi sintetic, cum vă imaginaţi România peste 50 de ani ?        

I.I.: Ca preşedinte al României şi ca om politic am încercat să privesc în permanenţă spre viitor. Consider şi acum că ceea ce îi diferenţiază pe oamenii politici responsabili şi maturi de politicienii zgomotoşi însetaţi de reflectoare este tocmai această capacitate sau neputinţă de a furniza oferte pentru viitor. Să fie capabili să propună o strategie de dezvoltare a ţării.
            Structural, nu sunt un nostalgic. Nu am fost adeptul nostalgiilor. Nu răfuiala cu trecutul, care văd că îi animă pe unii şi astăzi, ci provocările viitorului contează. Mereu am dat acest exemplu, care este o evidenţă: atunci când Renaşterea înflorea în Occidentul european, România se afla încă sub jug străin, plătea încă tribut la Poartă. România a intrat pe calea dezvoltării moderne abia în ultimul secol. Un secol de dezvoltare marcat, la rândul lui, de multe convulsii. Prea uşor uităm aceste realităţi.
            Nostalgiei îi prefer strategia. De aceea am şi insistat asupra sintagmei viziunea românească în cartea mea despre globalizare.
            Nu sunt de acord cu cei care spun că nu ne trebuie strategii până în 2025, cum am propus eu ca termen al Strategiei Dezvoltării Durabile a României sau 2050, cum propune întrebarea dumneavoastră, când noi nu ştim ce vom face mâine, când avem probleme grave curente. Problemele curente ale zilei de mâine se vor rezolva mai uşor, mai eficient şi mai rapid dacă vom şti ce va trebui să facem până în 2025 sau până în 2050. Să nu uităm că reperul până în 2025 trebuie să fie compus din sub-repere convergente pe termen scurt, mediu şi lung. Viitorul României chiar va exista, nu e o iluzie science-fiction!
            Pentru a mă întoarce la întrebarea voastră, peste 50 de ani îmi imaginez o Românie matură, consolidată şi perfect compatibilă cu instituţiile şi regulile comunităţii europene într-o lume globalizată. Nu este doar România pe care mi-o imaginez, într-un exerciţiu fictiv, ci este chiar România pe care mi-o doresc.

Dar cultura română ?

I.I.:  Atunci când am contribuit la crearea Institutului Cultural Român, prin transformarea pe baze noi, după modelul instituţiilor similare europene, a Fundaţiei Culturale Române, am vizat tocmai această proiecţie în viitorul său european al culturii române. Am deplină încredere în potenţialul creator al culturii naţionale, care nu îşi va pierde cu nimic particularităţile în concertul culturilor europene, unde este chemată de drept să facă parte. Ne trebuie şi în cultură organizare şi performanţă, instituţii suple şi eficiente.
            Nietzsche spunea că geniile apar discret şi în vârful picioarelor. Nu am nici cea mai mică îndoială că aici, în România, departe de zgomotul efemerităţii, se vor naşte în continuare copii precum Alina Cojocaru, Mihaela Ursuleasa sau Alexandra Nechita. Şi, cine ştie, poate că la capătul acestor 50 de ani, vom avea şi noi un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, visul nestins a generaţii de scriitori, de la Liviu Rebreanu şi Nichita Stănescu la Marin Sorescu şi Gellu Naum.

 

Interviu realizat de Ruxandra APETREI şi Marian CĂLBOREAN

sursa fotografiei: http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Ion_Iliescu_%282004%29.jpg