[continuare din nr.1 Prima parte se afla aici ]

Din păcate… pardon, din fericire, e ultimul exemplar din speţa sa. Din păcate pentru el, e un vârcolac cu reputaţie. Bineînţeles, nu din punctul ăsta de vedere.
Aşa că:
Deodată Jacques simţi cum în fuga sa frenetică o durere fierbinte îi cuprinde picioarele, pentru care pantofii deveniseră neîncăpători. Salturile sale deveniseră nişte sărituri bezmetice, răsucite, iar unul din pantofi îi zbură din picior. Uitându-se în jos şi-l smulse şi pe celălalt şi făcu o mutră de scârbă resemnată când văzu ieşind din manşetele pantalonilor două labe de toată frumuseţea, cu gheare lungi şi blana sârmoasă şi cârlionţată pe degete. Apoi, dându-şi seama că nu-i timp de şovăială, începu să ţopăie spre aleea care îl ducea acasă; însă în câteva secunde se trezi biruit cu mâinile la pământ, mâini care de altfel începeau să semene cu picioarele şi încerca să-şi continue drumul galopând spre locuinţă. Cureaua îi plesni cu un sunet de bici şi, în scurtul timp cât îi ajunse să se gândească “Era nouă, fir-ar sa fie!”, din vechiul Jacques nu mai rămase decât o cămaşă care arăta de parcă cineva cu multe kilograme şi cu mult orgoliu încercase să o îmbrace, două bucăţi de curea şi o pereche de pantaloni sfâşiaţi.
Lângă ele, o siluetă proeminentă, a cărei umbră acoperea jumătate din trotuar, scotea abur pe nări, uitându-se pierdută în jur. Făcu un pas în direcţia parcului, apoi doi, până când o luă din ce în ce mai repede către luminişul din centrul parcului. Ajuns într-un desiş animalul se strecură printre frunze şi privi  cu ochii săi sticloşi aleile goale. Mirosurile dimprejur îi ameţeau nările şi începu să gâfâie şi să hornăie a foame.
Şi dacă, la lumina zilei, Jacques îşi poate îndesa în gură patru-cinci bomboane măricele de ciocolată, ar trebui sa vedeţi cam câte poate face noaptea.
Ieşi din desiş şi, văzând un morman sub o bancă de lemn, se năpusti într-acolo salivând. Găsi o pungă de hârtie din care se ivea pe jumătate o placintă cu spanac năpădită de furnici. Apucând-o cu o labă o târî afară de sub bancă şi o înfulecă cu tot cu pungă. Apoi plecă mai departe, atras de duhoarea coşurilor de gunoi, păşind pe asfaltul parcului cu căutătura sa de fiara flămândă.
Spre deosebire de strămoşii săi, care aveau toate şansele să devoreze câte o tânără inocentă şi proaspătă pe aleile dosnice, pe pajişti sau la fântâni, acest vârcolac contemporan se mulţumea sau trebuia să se mulţumească noapte de noapte cu pungi de floricele, grisine căzute pe jos, covrigei uitaţi pe bănci sau plăcinte stricate aruncate la gunoi şi chiar cu resturile cerşetorilor. Iată un pas înapoi în demnitatea bestiilor.
Odata se năpustise violent asupra unei tinere care îşi unduia şoldurile în lumina lunii pe lângă maşinile care treceau. Sărise din întuneric făcând două salturi până la fată, deschizandu-şi gura ameninţătoare, cu fire de saliva care atârnau dintre dinţi şi cu ochii aţintiţi asupra gâtului ei, când, brusc căzu ca un pian scăpat de la etaj la pământ. Tânăra scosese cu repeziciune din poşetă un tubuleţ negru pe care apăsase şi din care ţâşnise un jet înţepător; animalul simţise că a nimerit cu botul într-o pernă de ace în loc de gâtul suculent al fetei.
În acea noapte se mulţumise să lingă câteva ore bune o baltă de suc dintr-o sticlă vărsată.
Acum stătea pe labele din spate scormonind în coşul de gunoi; dăduse în sfârşit de un pateu mâncat doar pe jumătate. Îşi înfundă capul până ajunse cu botul la pateu şi îl hăpăi dintr-o înghiţitură. Apoi porni să exploreze şi celelalte coşuri de gunoi. Parcul era pustiu iar ghearele sale ascuţite scrijeleau asfaltul aleilor.