Modulele, catedrele, direcţiile de specializare, cum vreţi să le numiţi, existente ne conferă fiecăruia o identitate şi ne permit specializarea într-o anumită arie de studiu sau cercetare. Unii se simt mândri de apartenenţa la un modul sau catedră. E firesc să îţi doreşti să urmezi acea direcţie de studiu sau cercetare care ţi se potriveşte cel mai bine fără a fi nevoit să te loveşti zi de zi de persoane sau idei pe care nu le agreezi sau pur şi simplu nu le poţi înghiţi. E bine să ai propriul tău „cotlon”, să te aşezi la locul tău, în care să trăieşti cutare sau cutare revelaţie filosofică fără interferenţe dinafară. E bine să existe pereţi despărţitori între catedre aşa cum este bine să existe separaţii clare între concepte, argumente, metode. Nu puţini sunt cei care vor să trăiască în camere separate, sau dacă se poate în camere în camere în camere ş.a.m.d. Fiecare parohie devine astfel mai puternică şi serveşte mai bine interese de „cartier”, locale.
Ei bine, nu trebuie uitate şi raţiunile pragmatice. Modulele / catedrele sunt mai uşor de administrat şi de controlat decât o instituţie mamut cu peste 40 de profesori. Modulele pot coexista paşnic unele alături de altele prin neamestecul unora în treburile altora sub cupola unei administraţii comune. Se formează astfel un fel de bresle filosofice care nu interferează unele cu celelalte.
Studenţii agreează ideea de divizare. Mulţi îşi amintesc cu dezgust de cursurile din anii I sau II la care trebuia să participe nolens volens pentrucă „sunt cursuri generale şi nu de modul”. Modulul este un ţinut îndepărtat, dobândit abia mai pe urmă, dar dorit de la bun început (odată modulul a fost impus încă de la admitere, dar acele vremuri au trecut).
În definitiv, de ce există module? În general trebuie să acceptăm că interogaţia filosofică în sine are naturi foarte diferite şi tocmai această varietate firească se reflectă în existenţa modulelor. Mulţi spun aşa: există module pentru că filosofia, având venerabila vârstă pe care o are, este necesarmente fragmentată. Ea însăşi produce schisme interne dislocându-se, fragmentându-se, divizându-se şi expulzând din timp în timp domenii care mai apoi devin discipline autonome. ‘Direcţiile’, catedrele, modulele  diferă în ceea ce priveşte uneltele lor de analiză, scopurile lor şi mai ales publicul cărora li se adresează. Se spune: unii se ocupă de întrebări veşnice, alţii de ramificaţiile istorice ale ideilor alţii reflectă  sistematic asupra fundamentelor societăţii şi ale moralei etc. şi ei vor fi localizaţi în compartimente diferite.
Până odinioară şi eu credeam că separarea orientărilor filosofice este o virtute a facultăţii noastre şi că este benefică pentru educaţia în filosofie. Oare este chiar aşa? O comunitate filosofică fragmentată este mai slabă. O specializare prea strictă anihilează uimirea venită din întâlnirea cu un nou text, autor, problematică sau metodă filosofice. O filosofie fragmentată şi separată pierde din universalitate.
Cred că existenţa modulelor e mai mult decât o diviziune organizatorică. Ea denotă modul în care se face filosofie la noi în România: pe baza de separaţii complete şi exhaustive. Există de bună seamă în multe facultăţi catedre şi direcţii de specializare. Oriunde există bisericuţe, un filosof X care nu vrea să audă de un alt filosof Y din raţiuni personale. Dar în România X îi poate întoarce spatele lui Y şi din cauza filosofiei pe care Y o practică (şi asta başca numeroase alte motive personale). Pur şi simplu X crede că ceea ce face Y „nu este filosofie”. Noi ştim să trasăm aceste hotare între ce este şi ce nu este filosofie. Nu gândim în gri deloc. Se pune foarte uşor eticheta de „non-filosofie” şi se trasează graniţe între ce este „înăuntru” şi ce este „dinafară”. Am întâlnit o atare atitudine „esenţialistă” la studenţi, profesori, amatori de filosofie, jurnalişti, editori, publicişti etc. Îmi amintesc acum din lecturile mele timpurii din Noica sau Nae Ionescu de modul în care şi ei aruncau anatema de non-filosofie cu uşurinţă. Mi s-ar putea răspunde că acesta este rezultatul fragmentării filosofiei în general şi nu are nici un fel de specific naţional. Nu vreau să intru acum într-o discuţie de genul „cât de fragmentară/fragmentată este filosofia?” Continui să susţin că fragmentarea aceasta are ceva specific în cazul nostru.
Mă gândesc cum ar fi dacă nu am trasa astfel de graniţe şi cum ar fi dacă am gândi în afara cutiuţei. Pot însă să dau un exemplu concret. Experienţa pe care am avut-o în ultimii ani ca student sau cercetător în câteva departamente de filosofie din Statele Unite şi Marea Britanie m-a convins că se poate depăşi diferenţa între „ce este” şi „ce nu este” filosofie. Se poate trăi foarte bine şi fără distincţia asta, la fel de bine se poate trăi fără distincţii de genul autentic-inautentic, valoros-lipsit de valoare etc. Trebuie să mărturisesc ceva: în ultimii şase ani nu am mai auzit sentinţe de genul: „asta nu e filosofie” sau „asta nu e filosofie adevărată”. De pildă, am avut de multe ori ocazia să particip la întâlniri generale ale asociaţiei de filosofi profesionişti în Statele Unite sau să audiez mai prelegeri susţinute în departamente de filosofie. De cele mai multe ori un filosof „ne-continental” să zicem va fi participat şi chiar va fi pus întrebări la o conferinţă continentală (sau viceversa), fără să simtă că prin asta prestigiul său se diminuează sau că asta ştirbeşte într-un fel reputaţia sa. Filosofii analitici nu se sfiiesc să pună întrebări copilăreşti la o conferinţă de teorii etice sau de istoria filosofiei (sau viceversa). Iar viaţa filosofiei mi s-a părut mai organică şi mai firească fără distincţia ce este/ce nu este filosofie, ce cade în sfera mea de interes şi ce este „pe dinafară” etc. Există separarea naturală a intereselor şi a metodelor de analiză filosofice, dar asta nu ar atrage după sune refuzul trecerii frontierelor. Există o diviziune instituţională, impusă din raţiuni administrative şi există o aşezare a lucrurilor în locurile lor naturale, un proces aproape evolutiv de selecţie.
Sunt sigur că o desfiinţare la nivel instituţional a modulelor/catedrelor ar face mai mult rău. Crearea de colectivităţi artificiale bazate pe o coeziune nominală nu ar ajuta la nimic. Diferenţa formală catedre/module este mai adâncă decât pare la prima vedere şi că a produs falii mult mai adânci în comunitatea filosofică din România. Ele se reflectă mai departe la nivelul editorilor, publiciştilor, oamenilor de cultură precum şi al publicului larg în genere. Am avea mult de câştigat dacă am renunţa la distincţia tare între ce este filosofie  şi ce nu este filosofie/filosofic şi să proliferăm varietatea tipurilor de discurs.
Măcar informal ar fi bine să reprezentăm o singură entitate: cea a comunităţii filosofice din România.